Narcisismul părinților sau cum să-ți sabotezi copiii

Timp estimat pentru citire: 4 minute

Studiile constată că generația Millennials (generația tinerilor născuți în perioada anilor 1984-2000) este afectată mai mult decât alte generații de un înalt nivel de stres. Și nu e vorba doar de faptul că acești tineri sunt supuși unei presiuni continue legate de competiția la școală și la locul de muncă, dificultățile economice și cultura bazată pe multitasking. Există și o cauză mult mai personală – narcisismul părinților.

Într-adevăr, faptul că părinții își asumă un rol activ în dezvoltarea copiilor este un lucru bun, însă doar până în momentul în care acești părinți nu-și mai lasă copiii să se dezvolte pe cont propriu.

În timp ce părinții și bunicii noștri au crescut și au suferit de pe urma unei culturi în care copiii erau considerați ”cetățeni inferiori”, tinerii de astăzi, care au fost, în copilărie, ”centrul universului” pentru părinți lor, nu suferă mai puțin și nu sunt neapărat mai buni, mai fericiți… Iar ei vor continua să-și crească urmașii după același model eronat.

Cum trăiesc părinții narcisici prin copiii lor

Părinții care par să ofere totul copiilor lor, implicându-se prea mult în interesele, activitățile și realizările acestora, adesea, mai mult îi privează decât le oferă. Părinții narcisici își hrănesc propriul ego cu realizările copiilor. Deși acest lucru se întâmplă la nivel inconștient, ei caută cu disperare modalități de a trăi prin copiii lor. Se întâmplă foarte rar ca părinții să-și recunoască narcisismul în relația cu copiii lor, totuși, investiția narcisică exagerată pe care o fac în copil este mai mult decât evidentă pentru cei din jur.

O altă problemă a părinților narcisici este că, deși par că își sprijină copiii în realizările lor, de cele mai multe ori, ei se plasează într-o competiție acerbă cu proprii copiii. Își doresc recunoaștere pentru succesele și realizările copiilor, dar în același timp nu-și doresc să fie umbriți de aceștia. Astfel, părinții contribuie la formarea unei stime de sine nesănătoase la copii. În schimb, atrag atenția asupra lor, folosindu-i pe copii într-un mod care le face rău și îi desconsideră ca personalității. De obicei, părinții narcisici au stimă de sine scăzută, iar pentru a compensa, trăiesc prin copiii lor, realizările acestora fiind, de fapt, ceea ce le satisface orgoliul rănit încă din copilăria proprie.

De ce părinții narcisici sunt supraconectați cu copiii lor

Părinții narcisici îți doresc ca performanțele copiilor lor să se reflecte asupra lor, iar motivele sunt complexe. Fie încearcă să compenseze propriile lor neajunsuri, frustrări și eșecuri, fie caută alinare în succesele copiilor. Și astfel, nu mai reușesc să-și vadă copilul ca personalitate unică și autonomă. Nu concep că acesta este un om, separat de ei, independent, cu propriile gânduri, sentimente, emoții, dorințe și preferințe.

Părintele, în narcisismul său, ”se hrănește” cu performanțele și realizările copilului, pentru a umple un gol interior, pentru a masca un conflict interior mult prea puternic și solicitant.

Părinții cu o viață socială plină și mulțumitoare, cu multe ocupații, interese, pasiuni, relații de prietenie oferă, adeseori, mult mai multe copiilor, decât cei care renunță la toate de dragul copiilor. Deși, fac acest sacrificiu în numele dragostei pentru copii, părinții nu conștientizează că acest mod de a-și iubi copiii este unul eronat, sufocant și tiranic, nelăsând loc de creștere și dezvoltare.

Dragostea este confundată cu foamea emoțională. Părinții care consideră că oferă copiilor toată dragostea atunci când nu-i lasă o clipă să fie liberi, nici nu-și dau seamă că, de fapt, îi privează de dreptul la afirmare, greșeală, învățare și dezvoltare. Când părintele manifestă o ”nevoie” constantă de a fi alături de copilul său, e un semn de alarmă, un indiciu că acest părinte, în relația sa cu copilul, oferă mult mai puțin decât s-ar crede, dar solicită prea mult. Dacă părintele îl percepe pe copil ca o parte a sa, care îl completează, fiind unica sa sursă de bucurie, e semn clar că aceasta nu este iubire, ci e vorba de o foame emoțională, o iubire toxică, malignă. Dragostea înseamnă încurajare, susținere și afecțiune. Foamea emoțională înseamnă exact opusul.

Care sunt efectele narcisismului părinților asupra dezvoltării copiilor?

În încercarea ”bine intenționată” de a-și educa copiii, părinții narcisici refuză să recunoască și să sprijine sentimentul de independență al copiilor. În rezultat, copilul simte presiuni puternice din partea părinților, poate avea frică de eșec și sentimentul că nu este niciodată suficient de bun. Incertitudinile părinților sunt proiectate asupra copiilor, iar acestea îi pot determina să devină ei înșiși niște narcisici, mereu în căutarea atenției și aprobării celor din jur, pentru a demonstra iar și iar că sunt buni și că merită apreciere.

Părinții care renunță la propria lor viață de dragul copiilor, intră în lumea copiilor într-un mod nefiresc, în loc să-l ajute pe copil să crească, să se dezvolte pentru a deveni un adult integru și echilibrat. Deoarece învățând după modelul părintelui, că acesta nu este împlinit și a renunțat la viața lui de dragul de a-i oferi lui o educație, copilul capătă un sentiment ciudat de recunoștință și datorie, obligându-se să aibă mereu grijă de părintele său. Este dator să-și facă părinții fericiți și să le ofere sprijinul, chiar și cu prețul propriei împliniri. Iar acest lucru este o povară imensă care îi va afecta întreaga viață.

Având ca prototip această relație cu părinții, copiii, ajunși adulți, vor recrea același gen de relații de iubire, căutând pe cineva care să le satisfacă pornirile ego-ului sau care să-i înjosească și, prin asta, să susțină atitudinile pe care le au ei înșiși despre sine. Sau, dimpotrivă, vor căuta persoane care, la fel ca și părinții lor, îi vor folosi pentru a-și satisface ego-ul.

Când părintele refuză să-și vadă copilul ca individualitate, atunci proiectează asupra lui toate atitudinile negative și critice pe care le are față de propria persoană. Fie încearcă să supracompenseze greșelile părinților săi, fie reactivează modele distructive asupra lui. În ambele cazuri, e vorba de pierderea legăturii autentice cu copilul său. Părintele devine incapabil să înțeleagă nevoile unice ale copilului și este insensibil la dorințele lui.

Detașarea de trecutul personal ne va permite să-i percepem pe copiii noștri ca personalități unice, autonome și independente. Numai astfel vom fi capabili să le oferim dragostea adevărată, și nu o iluzie a iubirii. Numai astfel ne vom putea aprecia copiii pentru ceea ce sunt și să-i susținem cu adevărat, pentru ca ei să-și atingă potențialul maxim.