5 februarie 2021

O mamă suficient de bună – a fi sau a nu fi?

Timp estimat pentru citire: 6 minute

Știți de ce au nevoie cel mai mult copiii? De o mamă suficient de bună (concept introdus de Winnicot***). Nicidecum de o mamă perfectă, sufocantă prin grijă și implicare sau neglijentă din dorința de a-și face copilul să fie independent prea devreme. Copiii au nevoie de o mamă care să știe să-i învețe să se descurce singuri, să-i învețe arta de a se bucura de viață, de a fi mulțumiți de propria viață și recunoscători pentru ceea le oferă aceasta.

O mamă fericită (despre care se tot vorbește că ar fi sursa fericirii întregii familii) nu este deajuns. Adeseori, se consideră că o mamă fericită e cea care își trăiește viața, are o lume a sa, minunată și plină de satisfacții, o viață paralelă de cea a copilului său, lăsat în cel mai bun caz cu o dădacă bună. O mamă, pur și simplu, fericită nu e îndeajuns de bună pentru copilul său. La fel și o mamă mereu prezentă fizic, dar indisponibilă emoțional pentru copilul său, din contul fericirii pe care o tot caută zilnic, izolându-se cu telefonul în altă cameră. Copilul trebuie să fie parte din tabloul vieții ce o face pe mamă să fie suficient de mulțumită. Acest moment face diferența.

Portrete de mamă

O mamă suficient de bună, mulțumită de sine și de propria viață oferă copilului său un model excelent de a fi. El învață că, în această lume imperfectă poți, nu doar să supraviețuiești, dar și să te bucuri, să ai parte de plăceri din cele mai simple, dar și mai mărețe, precum prietenia, conversațiile de suflet, florile din grădină care sunt pe punctul să înflorească, călătoriile cu trenul, plimbările și ținutul de mână. Copilul va ști atunci că dacă mama poate trăi și se poate bucura astfel de viață, înseamnă că lumea nu mai este un loc atât de înfiorător și va învăța să nu-i fie teamă. Va înțelege că nu e nevoie să-și consume forțele în lupta cu neliniștile și că tot de ce are el nevoie este să crească, să se dezvolte, liniștit și armonios.

La polul celălalt, o mamă depresivă este acea mamă pe care psihanaliștii o numesc defunctă. Și într-adevăr, în calitate de intermediar dintre lumea celor mari și a celui mic, o mamă depresivă este una moartă. Energia lumii întregi nu trece prin ea, fiind izolată, închisă în sine și cramponată de propria durere interioară. În consecință, copilul este și el privat de suflul vieții adevărate. Se sufocă, este limitat în mișcări și acțiuni, își ia asupra sa dificila responsabilitate de a o înveseli pe mama sa, de a-i reda pofta de viață. În momentul în care nu face față acestei grele sarcini, copilul capătă o dramatică și timpurie experiență a neputinței, care îi va marca întreaga viață.

O mamă anxioasă își învață copilul să-și facă griji din orice. Nici nu este nevoie ca ea să explice ceva, pentru ca neliniștea să devină lagărul central al existenței, din care copilul va pândi în așteptarea inevitabilei nenorociri. Un copil cu o mamă anxioasă va învăța (în mod eronat) că după orice moment de bucurie și liniște urmează o nenorocire sau, cel puțin, un ghinion.

Lumea unei mame ostile constă din adversari și oameni răi, iar fiecare om bun la prima vedere își va arată la un moment dat adevărata sa față. Să ai încredere e o prostie, să ai o relație armonioasă e imposibil, să te atașezi de cineva este periculos, pentru că atașându-te de un potențial dușman, devii tu însuți un străin, iar mama nu-i agreează deloc pe cei străini, și nici pe-ai săi – nu întotdeauna, condiționat, adică (”Uite, mamă, cât sunt eu de liniștit, bun, cuminte, ascultător!”). Toate aceste gânduri absurde sunt de fapt modul în care copilul crescut de o mamă ostilă învață să se cunoască, să cunoască și să se raporteze la ceilalți.

O mamă nefericită este de fiecare dată nefericită în mod diferit. E demnă de milă până la lacrimi, dar dacă să plângi, atunci fă-o încet, ca să n-o indispui și mai mult. Unei mame nefericite îi este cel mai rău, în comparație cu toți ceilalți ai casei – asta e regula de bază. A doua regulă presupune că nimeni nu are dreptul să se distreze, să se amuze și să se simtă bine, pentru a nu insulta nefericirea maternă. În schimb se cuvine ca toți să îmbrace un gen de mască a compasiunii și a servilismului necontenit. Indiferent ce ar face sau spune copilul, nemulțumirea și nefericirea mamei va crește.

Aceste portrete psihologice ilustrează cum atitudinea mamei față de viață și modul ei de a se bucura sau de a judeca lucrurile vin să formeze personalitatea copilului și felul în care, la rândul lui, se va raporta la ceea ce îi va rezerva viața.

Lucrurile se așează cu totul altfel când mama este mulțumită și e dispusă să-și împărtășească experiențele ce o fac să fie bucuroasă. Fie că e vorba de prepararea unei ciorbe, proces care o face să vibreze de plăcere, iar copilul trebăluiește și el prin preajmă, iar acest tablou va fi expresia celor mai frumoase clipe petrecute împreună. Sau chiar curățenia, care poate fi o activitate captivantă de explorare și organizare a spațiului – să speli podeaua cu un teu adevărat, să aranjezi jucăriile de pluș în coșul lor, iar mama să spună „ia uite, ce loc agreabil a devenit casa noastră după ce am adus-o un pic în ordine și cît de mult mi-a plăcut să fac asta împreună cu tine”. Fără exerciții forțate de dezvoltare a motoricii fine sau cursuri de pregătire pentru școală, ci pur și simplu făcând lucruri obișnuite, firesc, fără sforțări, cu bucurie și încrederea că rezultatele nu vor întîrzia să apară. Nici o experiență, oricât de bine organizată și pusă la punct, nu va oferi atâta validare și afirmare de sine copilului, cît o vor face experiențele cotidiene, autentice si desfășurate în mediul lor natural (la bucătărie, în gradină, în ateliereul personal, la plimbare, etc.), trăite alături de mama, cu sau fără implicarea ei directă.

Copilul vede lumea prin ochii mamei pentru o perioadă, iar privirea mamei, expresia feței ei este pentru copil metafora a ceea ce se întâmplă în afara pereților casei. Dacă fiecare copil ar putea să exprime prin cuvinte exact ceea ce simte și ce se petrece în sufletul său, atunci ar spune așa: „Mămico, eu mă simt cu adevărat bine, atunci când și ție îți este bine, atunci când împărtășești cu mine, prin vorbe, gesturi și fapte, propriile satisfacții, împliniri și momente de pace. Atunci simt că și eu pot crește un om integru și rezilient”.

Nici unui copil nu-i va sta în puteri să-şi împlinească mama, dacă aceasta nu va fi în stare să-şi găsească propriile satisfacții în viață, bucurii și împliniri. A fi împlinit și mulțumit de propria viață e sarcina adultului. Copilul nu e dator să facă pe nimeni mulțumit și mândru de el, nu e dator să condiționeze zâmbetele de pe fața mamei.

O mamă suficient de bună oferă experiențe prin care copilul înțelege că:

E firesc să fii uneori bolnav și să te însănătoșești după un timp – e o parte normală a vieții.
E firesc să te cerți și să te superi îngrozitor de tare unul pe celălalt, iar iubirea și respectul nu dispare în aceste momente.
Poți fi plin de compasiune.
Te poți confrunta cu mari probleme, fără să disperi și fără să-ți risipești puterile.
Poți iubi ceea ce e complet diferit de tine și preferințele tale.
Poți face haz de necaz când ceva te sperie sau ți-e frică de ceva anume și atunci emoțiile devin mai ușor de depășit.
E posibil într-o zi să te răsfeți cu delicii culinare, iar în alta să bei ceai fără biscuiți, iar acest lucru face parte din cursul firesc al vieţii.
Poți face față pierderilor și să plângi în hohote, iar apoi să găsești din nou motive de bucurie.
E posibil să aveți viziuni diferite asupra lucrurilor și, totuși, să fiți foarte apropiați.
Poți fi imperfect, iar viața să-ți fie frumoasă și plină de satisfacții.

*** În anul 1953, psihanalistul Donald Winnicott a introdus un concept care a schimbat stilul de parenting a milioane de mame: copilul are nevoie de o mamă suficient de bună pentru a se dezvolta sănătos. Dacă la început mama se adaptează aproape complet la nevoile bebelușului, atunci pe măsură ce copilul crește, ea se va adapta din ce în ce mai puțin, în concordanță cu capacitatea crescândă a copilului de a gestiona eșecul.

Două lucruri foarte importante reies de aici:
1. Eliberează-te de dictatura perfecțiunii! Oricât de mult te-ai strădui, nu vei reuși niciodată să-i îndeplinești copilului tău toate dorințele și nevoile, pentru simplul fapt că nu ai cum să intuiești perfect ce-i trebuie și nici nu ai la dispoziție resurse infinite.

2. Manifestând o atitudine perfecționistă în relația cu el, acesta va interioriza modul tău de a fi și va avea convingerea că dacă nu e perfect, ceva nu e în regulă cu el. De aici și până la un comportament anxios și plin de neincredere față de propria persoană pasul este foarte mic. Iar perfecți nu aveți cum să fiți, nici tu, nici copilul tău!