8 februarie 2021

Sindromul victimei sau despre cum lumea întreagă se face vinovată de nefericirea ta

Timp estimat pentru citire: 7 minute

În viața fiecăruia dintre noi vine o perioadă în care ne simțim vulnerabili, neputincioși, nedreptățiți și lipsiți de apărare în fața evenimentelor nefericite. Apar negativismul, nemulțumirea, frustrările și incapacitatea de a percepe partea pozitivă a lucrurilor. Atât experiența negativă, cât și stările de apatie, sunt temporare, pentru că, în majoritatea cazurilor, suntem capabili să facem față evenimentelor stresante.

Dacă, însă, o astfel de condiție de disconfort este persistentă și devine parte integrantă a personalității cuiva, influențând puternic modul său de gândire, de comunicare cu ceilalți și, în consecință, relațiile interpersonale, stilul de viață și funcționarea socială, s-ar putea ca persoana să sufere de sindromul Calimero.

Puși față în față cu o situație problematică sau cu o nemulțumire personală, alegem una din două opțiuni: (1) căutăm activ soluții și schimbăm situația sau (2) rămânem în situația respectivă și ne plângem (o opțiune aparent mai simplă, dar deloc constructivă). Există și o a treia opțiune – să acceptăm ceea ce nu putem schimba și să găsim o modalitate optimă pentru noi de a trăi cu asta. Acestă perspectivă se referă și ea la căutarea de soluții, pentru că în momentul în care constatăm că nu depinde de noi schimbarea și nu putem controla tot ce ni se întâmplă, acceptarea este soluția cea mai potrivită.

Victima, însă, nu poate trăi aproape niciodată în pace și mulțumire, pentru că nici nu acceptă, nici nu schimbă ceea ce nu îi convine, ba dimpotrivă, poate dramatiza situația mai mult decât e cazul, iar această atitudine atrage după sine mai multe probleme, suferințe și gânduri iraționale.

Ce este sindromul Calimero și de ce se numește așa?

Este vorba de o formă particulară de victimizare, o atitudine generalizată potrivit căreia persoana se consideră victima celorlalți și a destinului.

Numele de „sindromul Calimero” a fost conceptualizat de psihanalistul Saverio Tomasella, în lucrarea sa „Sindromul lui Calimero”, în care încearcă să deslușească ce se întâmplă în mintea persoanelor profund convinse că sunt victimele nedreptăților, explicând într-o manieră ușor umoristică psihologia „plîngărețului” și a „ghinionistului” iremediabil.

Denumirea sindromului vine de la numelui unui personaj fictiv – Calimero, pe care Tomassella l-a văzut ca fiind ilustrativ pentru persoana ce se victimizează cu orice ocazie. Calimero este eroul unui adorabil serial de desene animate, realizat în anii 70. Conform scenariului, acesta este cel de al 17-lea copil-pui al unei respectabile doamne-găină. Mama-găină îl marginalizează, pentru că el, bietul, este altfel: are penele ca pana corbului, în loc să fie gălbior ca frații săi și ca orice pui de găină. Considerat o ciudățenie, drăgălașul Calimero are parte de o serie de aventuri și experiențe mai mult sau mai puțin plăcute, pe care le interpretează în unul și același mod: ”Nimeni nu mă înțelege!”. De aici și diagnosticul de ”sindrom al lui Calimero” pus persoanelor care se plâng mereu. În limbaj psihanalitic, acesta este numit și sindromul persecuției.

Studiile arată că este o tulburare ce afectează un număr tot mai mare de persoane. Cei mai predispuși să dezvolte acest pattern de gândire sunt persoanele cu o stimă de sine scăzută, nesigure pe sine și cu o gândire pesimistă. De asemenea, la baza atitudinii de victimă stau sentimentele de inadecvare, fragilitate și teamă de a face față situațiilor noi.

Dacă constați că o persoană pe care o cunoști se plânge permanent de trafic, de muncă, de locul de trai, de țară, de stat, de relații, de prieteni, de viață, în general; de starea economică, de partenerul de viață, de starea de sănătate; dacă se simte mereu nemulțumită și nedreptățită, și, cu toate acestea, nu întreprinde nimic concret pentru a schimba lucrurile în bine, este cazul să te îngrijorezi pentru acea persoană.

Cu cât acestă stare și obiceiul de a se lamenta persistă mai mult, cu atât crește riscul ca această atitudine să devină o trăsătură de personalitate, să se accentueze și să condiționeze, în mod negativ, acțiunile de zi cu zi ale persoanei.

Sindromul victimei acționează după principiul cercului vicios, determinând un mecanism mental, setat eronat, care creează limite și inhibă perpetuu.

Cu toții, cel puțin o dată, ne putem simți depășiți de situațiile negative, putem fi încercați de un sentiment profund de nedreptate. În sindromul Calimero, însă, victimizarea este continuă, produce exasperare celorlalți, afectează negativ personalitatea și relațiile de orice natură, duce la frustrări și nemulțumiri constante. Pesimismul, apatia, convingerea că la orice pas și orice cotitură vor exista obstacole, precum și motivația pierdută o pot arunca pe persoana afectată în mrejele depresiei.

Negativismul și atitudinea sumbră față de lume au un impact major asupra relațiilor interpersonale, făcându-le să eșueze, fapt care alimentează și mai mult lamentările „victimei” despre „lumea nedreaptă și oamenii meschini”. Acest mecanism este adesea folosit pentru a atrage atenția asupra propriei persoane și pentru a avea parte de compasiunea celorlalți.

Cauzele sindromului victimei

Inevitabil, nu putem să nu ne întrebăm: care sunt cauzele sau factorii care contribuie la conturarea mentalității de victimă?

Bineînțeles, pentru fiecare persoană cauzele sunt individuale, însă printre cele mai frecvente cauze ale sindromului victimei sunt următoarele:

– Modele de gândire și comportament autovictimizante, pe care persoana le-a învățat/preluat de la persoanele semnificative (părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, etc.). Această mentalitate se dezvoltă în timp (nu este o trăsătură înnăscută) ca urmare a felului în care am fost educați și a experiențelor de viață prin care am trecut. Un copil care are drept model o „victimă”, poate să preia cu ușurință acest gen de atitudini și comportamente.

– Experiențe traumatizante, abuz fizic sau psihologic, suferite în copilărie. Un copil care a suferit nenumărate abuzuri poate să învețe că este o persoană lipsită de putere care nu poate controla nimic din ce i se întâmplă. Ca adult, poate căuta să se apropie de persoane care seamănă cu părinții săi, chiar dacă aceștia l-au abuzat, pentru că acesta este modelul de intimitate, de relaționare cunoscut de el, perpetuând astfel tiparul relațional victimă-abuzator. Copilul abuzat și lipsit de putere, de odinioară, poate rămâne și la vârsta adultă tot o „victimă”, răzbunându-se într-o manieră inconștientă pe cei care l-au rănit. Credința distructivă care se află în spate este următoarea: „Este vina voastră pentru cum sunt eu acum; sunt disfuncțional pentru că voi nu ați știut să mă creșteți, așa că suportați consecințele”. Prin suferința pe care și-o induce speră ca ceilalți să își dea seama de răul pe care i l-au cauzat. Copilul abuzat crește cu mentalitatea că lumea și viața este nedreaptă. Simțindu-se lipsit de putere, în momentul în care se va confrunta cu anumite dificultăți sau eșecuri în viață, va spune „știam eu că așa va fi/că îmi va merge rău/că viața este nedreaptă”, în felul acesta validându-și de fiecare dată viziunea pe care deja și-a format-o încă din copilărie. Va avea tendința să renunțe, să se autosaboteze, să se plângă, să-și perpetueze neputința învățată. Este ca și cum și-ar crea realitatea în funcție de această profeție, care se împlinește de la sine.

– Abandon sau variate forme de neglijare cu care persoana s-a confruntat în copilărie. Un copil neglijat sau care nu se simte iubit poate învăța că prin suferință poate atrage atenția pe care și-o dorește, de exemplu: „doar atunci când mă îmbolnăvesc/sufăr/sunt neputincios, părinții mei sunt alături de mine”. Copilul observă că părinții devin mai buni cu el atunci când acesta are o perioadă mai grea. Această credință la vârsta adultă se poate manifesta prin căutarea situațiilor care să îl mențină în starea de suferință pentru că în acest fel va primi atenție, afecțiune sau sprijin din partea altora.

Portretul psihologic al „victimei”

Victima este cea care consideră că nu are niciun fel de control asupra a ceea ce i se întâmplă, asupra a ceea ce trăiește și felului în care arată viața sa. Se simte urmărită de ghinioane, ca și cum toate relele i s-ar întâmpla numai ei în mod intenționat, ca și cum viața și lumea ar avea ceva împotriva ei; este cea care se plânge mereu, însă nu face nimic pentru a soluționa problemele cu care se confruntă.

Victima dă vina pe alții, își găsește scuze și explicații pentru că nu își asumă responsabilitatea pentru viața sa. Chiar dacă ea este răspunzătoare de propriile acțiuni, caută justificări pentru rezultatele obținute. Dacă un lucru nu merge bine, sigur altcineva sau altceva este de vină, ori altcineva a împins-o de la spate, a determinat-o și provocat-o să acționeze astfel.

Chiar dacă aparent și-ar dori o salvare (miraculoasă), victima, de fapt, nu acceptă ajutor din partea altora – orice soluție propusă ori discuție prin care i se evidențiază partea sa de responsabilitate, este întâmpinată cu o atitudine defensivă, cu nemulțumire, cu și mai multă victimizare: „da, însă tu nu înțelegi; nimeni nu mă înțelege”, „e greu”, „nu pot”, „de parcă mie îmi convine situația”. Orice efort de ajutorare, orice sfat și sugestie sunt desființate din start – victima va găsi motive pentru care toate acestea nu vor funcționa, va căuta argumente prin care să demonstreze că problemele sale sunt imposibil de rezolvat, unice, de neînțeles.

Inconștient, victima nu își dorește, de fapt, să iasă din cercul vicios al victimizării, să-și rezolve problemele și să trăiască în armonie, ci să fie compătimită și să primească atenție din partea altora.

Victima are impresia că toți din jurul ei sunt mult mai norocoși, mai fericiți, mai bogați, mai împliniți decât ea, și chiar și atunci când lucrurile par a-i merge bine, tot reușește să găsească motive de a se plânge. Îi învinovățește pe cei din jur pentru felul în care se simte și îi atacă, mai ales, când este criticată. De altfel, critica, deși constructivă, o supără și o înfurie. Victima nu dorește să-și analizeze viața, felul de a fi sau problemele pentru a face anumite schimbări, deoarece oricum nu consideră că responsabilitatea îi aparține.

Cum e posibilă schimbarea?

De ce o persoană în suferință preferă să rămână acolo în loc să schimbe ceva? Victima chiar crede că nu există soluție sau, mai degrabă, nu vrea să accepte că ar exista soluții la problemele sale. Ea se simte nedreptățită, rănită și crede că nu stă în puterea ei să-și ia viața în propriile mâini. Schimbarea începe când persoana conștientizează că neajutorarea este o caracteristică tipică vârstei copilăriei, iar vindecarea implică ieșirea din starea eului de Copil și asumarea stării eului de Adult. Un adult nu se poate simți neajutorat decât rareori, cel care se simte așa este copilul interior.

Ieșirea din rolul de victimă presupune și renunțarea la comoditate, și adoptarea unei atitudini proactive. O persoană vindecată de sindromul Calimero va începe să facă rai din tot ce are, în timp ce o persoană care va prefera să se complacă în rolul de victimă va face un iad din viața sa și a celorlalți.

Schimbarea implică, de asemenea, conștientizarea beneficiilor secundare ale rolului de victimă: ceilalți se poartă precaut pentru a evita să supere sau să se confrunte cu victima; manipularea celor din jur prin „neputința” sa, compasiunea sau atenția pe care o primește oarecum condiționate de lamentările continui; ceilalţi își asumă responsabilitatea pentru problemele victimei, iar ea rămâne în bula sa confortabilă ș.a.m.d. Însă, există și reversul medaliei, deoarece victima poate atrage și agresori, căci nu întotdeauna neputința stârnește în oameni compasiune, ci și agresivitate…

Un alt pas spre schimbare este combaterea nesiguranței și cultivarea respectului de sine, precum și rezolvarea problemelor din copilarie.

Să facem alegeri conștiente, în loc să ne lăsăm ghidați de mecanisme iraționale îngropate în inconștient. Să ieșim din acest cerc vicios al autosabotării și să fim sinceri cu noi înșine. Să nu mai depindem de alți oameni, să nu ne mai punem fericirea în mâinile lor și să nu mai așteptăm să fim salvați, pentru că am fi victime! Da, putem cere ajutor dacă simțim nevoia, însă nu este în regulă să ne așteptăm ca ceilalți să-și asume responsabilitatea pentru problemele noastre și să le rezolve în locul nostru. Poate că nu te vei simți niciodată cu adevărat pregătit ca să faci acea schimbare, poate că vei continua să amâni să faci ceva pentru că aștepți ziua în care te vei simți mai încrezător. Lucrurile nu așa funcționează. Încrederea în sine se câștigă prin acțiune.

În vremurile pe care le trăim, nu ne mai putem permite „luxul” de a fi și a trăi ca niște victime. Să ne amintim că, deși nu putem controla întotdeauna circumstanțele, putem să controlăm felul în care răspundem în fața acelor circumstanțe. Iar aceasta reprezintă, în esență, o mare libertate umană ce ne sporește sentimentul puterii interioare și de care nimeni și nimic nu ne poate priva!