”Ai voie să plângi…!” – înțelegerea și vindecarea copilului interior (II)

Timp estimat pentru citire: 6 minute

(Continuare)

”Cele mai multe umbre din viața noastră apar din cauză că stăm noi înșine în calea luminii”. (R. W. Emerson)

Cum să vindeci rănile copilului interior?

Pentru început, este esențial să accepți existența copilului tău interior, și să-ți permiți să simți frica, panica și durerea lui. Să nu mai reacționezi la acestea cu obișnuitele tale strategii și mecanisme de apărare, avântându-te din nou în conflicte de dragul unei idei, sau în căutarea unui partener de cuplu mai bun; sau să-ți stabilești scopul de a câștiga mai mulți bani; sau să adopți o nouă strategie de salvare a lumii… Trăiește, pur și simplu, stările copilului interior.

Învață să-l recunoști, să recunoști acele momente, când copilul tău interior trece printr-un acces de spaimă și panică și îți impune rațiunea să cauți ieșire din situație. În aceste momente, tu regresezi la vârsta copilului interior rănit și iei decizii de la nivelul conștiinței și gândirii lui. Aceste decizii te ademenesc în lupta în care puterile ”adversarului” (cel de care depind nevoile copilului și care are toate resursele pentru a îndeplini aceste nevoi) le depășesc pe ale tale. Acest scenariu se derulează stabil în viața ta de adult, în umbra căruia se află un copil rănit.

Nu este deloc ușor să-ți permiți să simți sentimentul de panică al copilului tău interior și să îl trăiești împreună cu el. Că doar conștiința de adult îi poate oferi o consolare pozitivă în acele momente de oroare reprimată.

Copilul interior nu-și slăbește influența negativă asupra vieții de adult, atunci când este neglijat și întâmpinat cu gânduri raționalizate de genul  – ”Ajunge!”, ”Te-ai luat în mâini acum!”, ”Nu te mai teme și ieși din găoace!”, ”Ești mare deja!” sau ”Ești puternic!”, ”Nu te mai smiorcăi!”. La fel ca în copilărie, o formă de neglijare și invalidare a emoțiilor și stărilor copilului este interdicția de a plânge – ”Nu mai plânge!”

Procesul de vindecare a copilului interior poate dura câțiva ani la rând, și cere să-i acorzi atenție copilului tău interior și, cu conștiința de adult, să-i permiți să-ți povestească despre nevoile lui, să simtă frica, furia, să se panicheze, să retrăiască șocul, iar și iar asigurându-l că:

– are (ne)voie să se înfurie
– are voie să vorbească despre ceea ce simte
– are voie să fie incomod pentru ceilalți
– are voie să se teamă
– are voie să ceară ajutor
– are voie să spună ”nu (vreau)”, fără justificări
– are voie să nu placă tuturor
– are voie să fie inconsecvent, să-și schimbe punctul de vedere și să se răzgândească
– are voie să uite ceva
– are voie să viseze la orice
– are voie să experimenteze
– are voie să se bucure fără motiv și să fie trist fără explicații
– are voie să se alinte fără motiv
– are voie să facă greșeli
– are voie să ofere și să primească ceva fără tot felul de condiții
– are voie să-și recunoască cele mai neplăcute gânduri, fapte sau stări, fără să simtă vinovăție sau rușine pentru acestea
– are voie să nu se îndreptățească
– are voie să fie sincer și vulnerabil și să nu se jeneze cu asta
– are voie să trăiască, pur și simplu, jucându-se cu plăcere.

Uneori pentru desfășurarea eficientă acestui proces de vindecare este necesară o terapie de lungă durată, în cadrul căreia psihologul devine un însoțitor ce îi spune copilului interior al clientului iar și iar ”se poate/ai voie”, ajutându-l să-și formeze o parte a psihicului, matură și care acceptă și tolerează, luându-și rolul unui asistent grijuliu și rezonabil, pe care copilul său interior se poate sprijini. Thomas Szasz afirmă că „un copil devine adult atunci când îşi dă seama că are dreptul să şi greşească şi că nu trebuie să aibă întotdeauna dreptate”.

Trebuința de acceptare a copilului nostru interior se manifestă în relațiile noastre cu ceilalți. La modul cel mai profund, noi nu mai credem că vom fi acceptați așa cum suntem (cu tot cu copilul nostru interior). Inconștient, aveam convingerea că: ”Dacă proprii mei părinți nu m-au înțeles și nu m-au acceptat, atunci cui aș putea eu să mă mai încred? Nici chiar ei nu s-au descurcat cu această sarcină, poate că nu mai am nici o șansă să fiu iubit. Sunt un nimeni, sunt dificil, sunt rău!” Această convingere este atât de puternică și nu crede când cineva are grijă de el, încât ca răspuns la această grijă și atenție poate să organizeze adevărate teste de rezistență, probe pentru a determina dacă va fi suportat și în continuare îngrijit chiar și după aceste rebeliuni. Bineînțeles, ceilalți pot să nu treacă aceste examene, or, și ei au proprii lor copiii interiori marcați de răni, care îi storc de forțe, plus că, din poziția de adult, nu văd un copil, ci un adult, cu comportament infantil (așa cum este adesea catalogat un adult ce nu a făcut încă pace cu copilul său interior).

Așadar, încercarea de a cere socoteală din poziția de copil unui adult real (partener de cuplu, prieten, șef, stat, autorități, etc.), este sortită întotdeauna eșecului, acest fapt rănind și mai mult copilul interior.

În care caz se cheltuie mai multe forțe? Pentru noi și noi încercări de a găsi o figură paternă în lumea exterioară pentru a o face să plătească sau pentru creșterea și dezvoltarea propriului Eu de adult, care să poată îngriji Eul de copil și să-l ajute să se vindece, pentru a reîncepe să se joace și să obțină plăcerea de la propria viață?

Cum să înțelegi cât de mult este rănit copilul tău interior?

Pentru aceasta este nevoie să duci observații asupra unui aspect important al personalității tale: câte modele de comportament și gândire copilărești manifești în viața de zi cu zi?

În acest sens, îți prezint o listă, elaborată de Galina Orlova, de patternuri de gândire și comportamente, firești în cazul copiilor, dar infantile, când e vorba de adulți:

1. Nerăbdare, neputința de a amâna plăcerea (dorința de a primi ”totul, aici și acum”)

2. Incapacitatea de a cere, de a-și exprima deschis nevoile și dorințele. Încercare de a obține ceea ce vrea prin metoda ”dă-ți și singur seama”, ”iar dacă tu nu poți să-mi oferi ceea ce vreau, fără ca eu să-ți spun, atunci acel ceva nu mai are nici o valoare”.

3. Incapacitatea de a accepta un refuz și de a auzi ”nu” (fără a căuta motivele refuzului și a solicita justificări de la cel care a refuzat). Dorința de a-l face pe celalalt să se îndreptățească echivalează cu dorința de a-l face dator pentru refuzul său.

4. Incapacitatea de a spune ”nu”, în încercarea de a fi bun, plăcut de toți, sau încercarea de a voala refuzul prin diferite motive ”obiective”

5. Teama de greșeli și evitarea lor (inclusiv, teama de a atrage o dată în plus atenția asupra propriei persoane). Frica de pedeapsă, frica de a fi privat de iubire și atenție, ”dacă voi fi incomod, incorect și nu voi face ceea ce se așteaptă de la mine”.

6. Iraționalitatea: incapacitatea de a diferenția utilul și esențialul de ceea ce este neimportant și secundar. Comportamentul obsesiv, gândurile obsesive, analiza permanentă a trecutului, dorința de a fi perfect în toate. Incapacitatea de a stabili priorități, frica de a nu omite ceva, zgârcenia (frica de a pierde ceva, de a nu vărsa o picătură, de a nu rata nici un client, etc.)

7. Acuzarea celorlați și dorința de a-i ”corecta” (”m-au înfuriat, nu m-au înțeles, m-au rănit…”, ”eu vreau ca el/ea/ei, să…”) Permanenta dorință de a schimba lumea, așa încât ea să devină un loc mai sigur pentru copilul interior.

8. Incapacitatea de a ierta și de a-i accepta pe ceilalți așa cum sunt. Resentimente și dorințe de răzbunare.

9. Cerințe și așteptări mari (”ei trebuie!”). Plasarea responsabilității asupra altora.

10. Ignorarea emoțiilor, dorințelor și dispozițiilor celorlalți, egocentrism infantil (”Vreau și gata, în pofida la toate și a tuturor”). Lansarea în conflicte cu eul de copil al altor oameni.

11. Gândirea magică: idealizarea oamenilor (atribuirea acestora de super puteri ale figuri paterne), precum și ignorarea realității (iluzii, fantasme).

12. Incapacitatea de a anticipa consecințele, de a le face față și de a-și asuma responsabilitatea pentru ele.

13. Comportament reactiv inconștient (furie, resentimente, vinovăție, invidie, răzbunare), manipularea celorlalți și prefăcătorie.

14. Tendința de a trage concluzii globale și de a generaliza (”întotdeauna”, ”niciodată”).

15. Neputința de a fi ”pe picior de egalitate”, o nevoie colosală de laudă și milă.

16. Dependența de opinia celorlalți, dorința de ”a fi bun pentru toți” și de ”a plăcea tuturor”.

17. Incapacitatea de a se autoconsola și de a se susține pe sine însuși, dependența de compătimirea celorlalți.

În dependență de numărul de modele comportamentale și cognitive manifestate în viața cotidiană, poți să determini cât de speriat și rănit este copilul tău interior, și cât de multă nevoie are de sprijinul și dezvoltarea unei conștiințe de adult.

Toate problemele de orice fel ale adulților sunt tristețile și dramele de altă dată ale unor copii care nu s-au simțit iubiți. Să vindece copilul interior poate doar un Eu de părinte iubitor, tolerant și răbdător, sub protecția unui Eu de adult înțelept și empatic.

Recomandare de lectură terapeutică

Citește ”Vindecarea copilului interior. Renunță la tiparele care aduc nefericire și acceptă-te așa cum ești”, de Stephanie Stahl, și vei afla că abia atunci când facem cunoștință cu copilul din noi și ne împrietenim cu el, ne dăm seama ce năzuințe, vise zdrobite și răni profunde purtăm în noi.

Atunci putem accepta acea parte rănită a sufletului nostru și o putem vindeca. Încrederea în noi înșine crește, iar copilul din noi își găsește, în sfârșit, refugiu și alinare, prinde la curaj și își recapătă vitalitatea. Cartea te ajută, prin intermediul prețioaselor exerciții practice să-ți descoperi rănile interioare, dar și resursele interioare spre a le tezauriza și amplifica.

Vei găsi răspunsurile la întrebările pe care ți le-ai pus dintotdeauna. Cu toții merităm să ne simțim protejați, în siguranță și doriți, să găsim acel ”acasă” al sufletului, să avem relații mai bune, să ne simțim împliniți și să fim părinți mai buni pentru proprii noștri copii.