Al doilea copil – o nouă șansă pentru mamă
Prima experiență de mamă, în majoritatea cazurilor, are loc haotic, într-un regim alert și fără răgazuri pentru conștientizare. „De s-ar rostogoli mai repede, de s-ar așeza mai repede, să vină odată momentul în care va mânca și dormi singur… Oare când o să fie mai ușor?” În umbra acestor așteptări și nerăbdări, mama nu mai trăiește cu adevărat micile și marile bucurii, trec parcă pe neobservate momentele în care copilul o sărută cu gurița dulce și întredeschisă sau când o hrănește din farfuria lui, când îi zâmbește din cada plină cu spumă, când scoate țipete de bucurie că a reușit să facă un pas, să urce o treaptă… Mama e prea ocupată cu treburile, stereotipurile, gândurile și grijile, pentru a trăi „aici și acum” aceste momente din copilăria puiului ei.
Iată de ce al doilea copil este ca o a doua șansă. Încă una. Ca niște repetenți ne pomenim în aceeași clasă, unde materia în mare parte ne este deja cunoscută. Ne putem simți chiar ”experți” la capitolul schimbat scutece și legănat. Cunoaștem în linii mari cam ce urmează după cotitură, iar acest fapt ne conferă un sentiment de încredere, siguranță și control. Știm că după nopțile albe, va veni și perioada când copilul va dormi toată noapte. Va veni neîntârziat și timpul când va începe să meargă, să vorbească. Suntem deja obișnuiți cu privarea de somn și cu neliniștile unui părinte de copil mic, așa că de ce să nu privim această experiență ca pe o sărbătoare? Vor urma erupții dentare, regresii ale somnului, tantrumuri și accidentări, pierderi de răbdare și jucării vraiște. Toate acestea sunt cumva bătute în cuie, pentru că, în mod inevitabil, fac parte din tabloul maternității, cu gloriile și provocările sale zilnice.
A doua experiență de mamă ne oferă șansa să observăm mai multe, să vedem mai bine acest spectacol al copilăriei. Observăm micile și aparent banalele realizări ale copilului și ne întrebăm melancolic de ce ne amintim atât de vag cum a fost la primul copil… Deși, cu siguranță că așa a fost, pur și simplu, din motive acum lipsite de importanță, atunci nu le-am observat, am trecut grăbite pe alături, n-am avut timp să ne oprim și să le trăim alături de copil… să le întipărim bine-bine în memorie.
Se spune că odată cu nașterea primului copil, mama e cea care se naște. Și abia la al doilea copil, se naște copilul acelei mame. Prima experiență a travaliului și nașterii este una grea, ca durată, ca prag de durere, ca efecte psihologice postnatale. Te ia pe nepregătite, oricât de mult te-ai documenta, informa, antrena… Nașterea primului copil este, în cele mai multe cazuri, o experiență traumatică pentru femeie, din care poate renaște și crește cum nimeni nici nu bănuiește, sau din care nu-și mai poate reveni mult timp… Primii copii sunt cumva privați de părinți în adevăratul sens al cuvântului. Suntem pentru ei, pentru primii născuți, cei mai neîndemânatici și naivi, cei mai neexperimentați și fanatici părinți. Primii copii sunt nevoiți să suporte ucenicia noastră în meseria de părinte. De altminteri, primul copil are o misiune importantă – aceea de a începe procesul de conștientizare, de a-l transforma pe adultul, care se crede îndeajuns de responsabil și capabil să fie părintele perfect, în părintele iubitor, super-rezistent la stres și suficient de bun.
A doua naștere, inclusiv travaliul, vine să vindece trauma primei experiențe, având o durată mai scurtă, durerea fiind mai ușor de suportat, iar mama începe să trăiască cu adevărat, aici și acum, alături de nou-născut, o maternitate „mai” conștientă și mai cu picioarele pe pământ. Fără așteptări nerealiste, fără scopuri irealizabile.
Al doilea, al treilea și următorii copii, continuă, bineînțeles această transformare a mamei (a părinților), dar într-o măsură din ce în ce mai mică. Cu acești copii, mamei i se oferă șansa de a se bucura cu adevărat de experiența maternității, cu reușitele și frustrările implicate, cu forța nebănuită, dar și vulnerabilitatea greu de acceptat. E vorba de șansă pentru că o mamă poate alege să se folosească de aceasta, la fel cum poate alege să nu o facă.
În acest sens, născând un singur copil, mama se privează în primul rând pe sine însăși de multe experiențe, autodezvăluiri, revelații, trăiri, sentimente, emoții, lecții. Nu va avea posibilitatea să vadă cum celui mai mic, supărat nevoie mare, cu buza tremurândă, i se rostogolesc lacrimile pe obrăjori, iar cel mare îl consolează așa cum a învățat el că se face; sau cum mezinul încearcă cu îndârjire să-l imite pe cel mai mare, caraghios și nostim, în același timp. Și multe, multe altele.
Al doilea copil ne ajută să-l înțelegem mai bine și pe cel mai mare. Să înțelegem unde anume și cu ce am greșit sau nu am reușit. Și nu pentru ca sentimentul de vină să ne chinuie și mai mult, dar pentru a reuși să ne revanșăm, să reparăm și să compensăm lacunele. Dacă, de exemplu, cu primul copil nu am dat importanță contactului fizic, îmbrățișărilor, purtatului în brațe, atunci acum e momentul potrivit pentru a ne revanșa, de ce nu, prin bătăi cu pernele, corturi și fortărețe construite în mijloc de odaie, dansuri, băi cu spumă în comun, etc.
Al doilea copil ne învață, în sfârșit, să prețuim timpul; care e atât de trecător, se scurge printre degete, evaporându-se parcă, luând cu sine în mod ireversibil copilăria puilor noștri, și ultimele rămășițe ale propriei noastre copilării. Cu cel de-al doilea copil, timpul e de două ori mai rapid, îți dorești din răsputeri să-l oprești măcar pe-o clipă. Și pentru că te resemnezi că e un lucru imposibil, înveți să prețuiești acest timp, cu fiecare clipă, bucurie, necaz, realizare, impas sau apăsare sufletească. E adevărat că acum faci mai puține fotografii și video -uri, e adevărat că acum îți dorești mai mult ca niciodată să păstrezi dovezi și crâmpeie din copilăria lor într-o capsulă a timpului (primele hăinuțe, date importante, desene, ș.a.), doar că acum vrei să păstrezi toate aceste comori pentru tine și familia ta. Nu te mai tentează să arăți și să povestești aproape zilnic prietenilor pe rețelele de socializare ce și cum îți mai face odorul. Acum e altfel.
Odată cu fiecare copil pe care îl naște și îl crește, mama devine mai conștientă, mai deschisă și mai receptivă, mai sensibilă și mai implicată. Da, mai empatică și, prin aceasta, mai repede anxioasă și expusă oboselii. Dar, cu toate acestea, mai aproape de idealul înțelepciunii materne.
Următorii copii aduc cu sine și multe greutăți, un volum de muncă mai mare, mai multe griji, frustrări și stres. Totuși, balanța se echilibrează și toate aceste provocări oferă mamei ocazia vieții ei de a deveni mai bună, de a se organiza mai bine, de a rezista mai bine la stres, de a face față dificultăților, de a renaște de fiecare dată și de a atinge un nivel de dezvoltare personală pe care nicicând nu l-ar fi atins, dacă nu și-ar fi jertfit confortul personal în favoarea unei noi experiențe a maternității.
Maternitatea e ca o carte bună, care nu se dă prea ușor la citit, dar care te tulbură, te transformă constant, te ridică și te coboară, iar și iar. Revii peste un timp la ea, și recitind-o, o redescoperi tot mai frumoasă, mai profundă, cu alte sensuri chiar și mult mai multe lecții. De fiecare dacă când o recitești înțelegi că multe lucruri ți-au scăpat din vedere, multe lucruri nu le-ai înțeles și mai ai încă atâtea de învățat din ea.
Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă