Când copilul interior e panicat (I)
În jurul nostru, mai apropiați sau mai îndepărtați, sunt oameni care-și trăiesc viața prinși în rutina lor – se grăbesc la serviciu, conduc mașini, își plimbă copiii, scriu pe rețelele de socializare, își planifică vacanțele, fac reparație, cumpărături, etc. Iar sub aceste ”măști” de adulți se ascund copii, flămânzi de atenție și dragoste, și temători, gata să iasă la iveală la orice scânteie de conflict. E copilul interior al fiecăruia dintre noi.
Cine este acest personaj uimitor – copilul interior?
El are o viață proprie activă, care poate fi total ignorată de conștiința adultă, însă de fiecare dată când adultul trebuie să relaționeze cu ceilalți – să facă o alegere dificilă, să dea un telefon important, să clarifice relațiile cu o persoană semnificativă din viața sa, să estimeze prețul pentru serviciile sale, să-și caute un loc de muncă sau clienți, să-și educe propriul copil, etc. – atunci, anume atunci, copilul interior își face simțită prezența.
Potrivit modelului lui Eric Berne, iniţiatorul Analizei Tranzacţionale, personalitatea umană şi relaţiile interpersonale pot fi descrise din perspectiva celor trei stări ale eului: Eul Copil (sentimente, atitudini sau comportamente impregnate de experienţele pozitive sau negative din copilărie), Eul Părinte (trăiri, idei şi comportamente preluate de la părinţi sau alte figuri parentale semnificative pentru noi în copilărie) şi Eul Adult (sentimente autentice, atitudini şi comportamente adecvate situaţiei prezente).
În cele ce urmează, voi vorbi despre rănile Eului de copil, despre cum experiențele de neglijare, ignorare și nesatisfacere a nevoilor de bază din copilărie contribuie la formarea copilului interior rănit și răzvrătit, iar, mai apoi, cum ignorarea copilului interior la vârsta adultă poate declanșa și perpetua probleme interpersonale, având la bază lacune emoționale.
Majoritatea din noi nu vrea să intre în contact cu această parte a personalității lor. Adulții nu vor să-şi recunoască rănile și temerile interioare. Această atitudine reprezintă un mecanism de apărare firesc şi o dorință lesne de înţeles. Cine nu ar vrea să nu se simtă trist, temător, inferior sau deznădăjduit? Cu toții vrem să evităm, pe cât posibil, aceste sentimente și să ne bucurăm doar de cele plăcute – fericirea, bucuria şi iubirea. De aceea, majoritatea adulților își alungă din planul conștiinței rănile interioare. Sau, după cum afirmă Stephanie Stahl, îşi ignoră copilul-umbră când acesta vrea să le spună ceva. Problema constă în faptul că adulții se comportă faţă de copilul-umbră la fel cum se comportă față de copiii din viața reală, iar aceștia cerșesc atenție cu atât mai mult, cu cât li se oferă mai puțină. Când însă unui copil i se oferă atenţie, iar preocuparea și trebuințele lui sunt luate în seamă, acesta se va retrage mulțumit și liniștit, jucându-se apoi din nou singur, măcar pentru o vreme.
Nevoia de bază a copilului interior este cea de supraviețuire și, respectiv, cea de siguranță. Iar acestă nevoie nu a fost și nu va fi niciodată pe deplin satisfăcută. Trebuința de supraviețuire, siguranță și protecție depinde în totalitate de figurile paterne (în copilărie – îngrijitori, mama și tata, iar la vârsta adultă – partenerul de cuplu, profesori, șefi, autorități, etc.).
Stephanie Stahl vorbește în lucrarea sa, ”Vindecarea copilului interior”, despre importanța cunoașterii și acceptării copilului din noi. Copilul interior este o parte a personalității care se dezvoltă în primii șase ani de viață, perioadă în care se formează structura creierului, cu toate rețelele și conexiunile sale neuronale. Experienţele pe care le avem în această etapă de dezvoltare, alături de cele mai apropiate persoane, se întipăresc, astfel, mai profund în creierul nostru. Felul în care suntem trataţi de părinţi devine un model al tuturor relațiilor noastre, pe tot parcursul vieții. Din relaţiile cu aceștia, învăţăm ceea ce trebuie să așteptăm de la noi și de la relaționările noastre interumane. Încrederea în forțele proprii, precum și în alți oameni se formează în aceşti primi ani de viață. Tot acum ia naștere și neîncrederea în ceilalți și în relaţiile cu ei.
Potrivit S. Stahl, copilul interior este o metaforă ce cuprinde părțile inconștiente ale personalității noastre. Acesta, la rândul său, are două componente – copilul-lumină și copilul-umbră.
Copilul-lumină înglobează experiențele noastre pozitive și sentimentele bune din noi; se referă la tot ce îi face pe copii să fie veseli – spontaneitatea, cheful de aventură, curiozitatea, creativitatea, vitalitatea, încrederea în forțele proprii. Copilul-lumină e partea inconștientă sănătoasă a personalității. În schimb, copilul-umbră este acea parte a personalității care însumează experiențele și convingerile negative, sentimentele apăsătoare de neîncredere, generate de tristețe, frică, neajutorare, furie. Un adult al cărui copil-umbră îl domină pe copilul-lumină, va recurge la mecanisme de apărare precum retragerea, dorința de armonie, perfecționismul, înclinația spre agresivitate și atacuri la persoană, setea de putere și dorința de a deține controlul.
Când un copil se simte iubit și acceptat, el deprinde convingeri precum ”sunt dorit“, ”sunt iubit”, ”sunt important“, care întăresc în el copilul-lumină. Dacă părinții sunt mai degrabă distanţi şi-l resping, îl neglijează sau, și mai rău, îl abuzează, atunci într-un copil se pot întipări convingeri precum ”nu sunt dorit”, ”sunt o povară“, ”nu voi reuși”, care marchează și accentuează copilul-umbră din el. Aceste convingeri sunt deprinse în copilărie, dar se ancorează adânc în subconștientul nostru și, astfel, sunt preluate la maturitate, sub forma unei scheme mentale iraționale, care provoacă nefericire. Au o influență acaparatoare asupra percepției, simțirii, gândirii şi acţiunilor noastre.
Relația dintre rănile copilului interior și nevoile psihice fundamentale
Klaus Grawe, cunoscut cercetător în domeniul psihoterapiei, vorbește despre nevoile psihice de bază și semnificația lor pentru relațiile interpersonale. Studierea nevoilor psihice fundamentale îți permite să te înțelegi pe tine însuți și pe copilul-umbră din tine. Aceste rămân neschimbate pe tot parcursul vieții: nevoia de apartenență, nevoia de autonomie și siguranță, nevoia de satisfacere a plăcerii și nevoia de încredere în sine și de recunoaștere. Nu există vreo problemă sau conflict psihic care să nu aibă drept cauză afectarea uneia sau a mai multora dintre aceste nevoi fundamentale.
Ce se întâmplă în perioada de la 0 la 2 ani? Încă acum 20-30 de ani, femeia dădea nașterea copilului și acesta era, conform protocolului, luat de asistente și lăsat printre alți copii nou-născuți, înfășați, agitați și flămânzi de contact fizic cu mama. Mama își putea vedea și ține în brațe pruncul doar după un orar, pentru a-l hrăni, iar întâlnirea dura cam 30-40 de minute. Apoi copilul era luat iarăși din brațele mamei. În secțiile de nou-născuți, copiii puteau să plângă ore în șir și nimeni nu se deranja, doar mamele aflate în saloane comune se întrebau neliniștite dacă nu cumva puiul fiecărei din ele e cel care plânge și fiecare se ruga în taină să nu i se aducă un alt copil în loc…
Apoi copilul ajungea în casa părinților săi.
În cazul unei dezvoltări negative, trebuințele de hrană, siguranță și mângâieri ale puiului neputincios de om puteau să nu fie satisfăcute, iar acesta să plângă ore în șir, în pătucul lui, în așteptarea adultului care să-l hrănească, să-l mângâie, să-i creeze confort și să-i asigure un mediu cald și sigur. Dezvoltarea conștiinței se blochează din cauza traumei asupra nevoii bazale de siguranță. Din acest moment, o anumită parte a psihicului se blochează în vârsta preconștientă (până la 2 ani), impregnată de emoțiile inexprimabile de oroare și panică – panica unui copil neputincios, înconjurat de figuri paterne atotputernice, dar indiferente. Starea acestui copil e starea de șoc. E același șoc pe care îl resimt puii oricărui animal care au nimerit în ghearele prădătorului, e șocul-anestezie, șocul ce precedă moartea violentă… Acest șoc este numit stare de imobilizare, încremenire. Ea formează, la vârsta adultă, cele mai puternice mecanisme de apărare a eului. Această stare de șoc este atât de insuportabilă pentru copil, încât atunci când, la vârsta de 2-3 ani, se trezește conștiința Eului, acesta reprimă emoțiile puternice din perioada prunciei pentru a nu mai simți niciodată acest șoc. Copilului i se formează un atașament insecurizant, existând riscul ca viața de adult să-i fie condusă de teamă și neîncredere, în sine și în ceilalți.
În cazul unei dezvoltări pozitive, în primii doi ani de viață, când copilul trăiește într-un mediu favorabil; când simte că locșorul lui e confortabil, cald și sigur; când figurile paterne sunt iubitoare, copilul simte că el conduce aceste figuri, deoarece ele apar în momentul în care începe să plângă și îi satisfac nevoile de bază -, atunci se formează o conștiință de sine sănătoasă, un atașament sigur.
Ce se întâmplă după 2 ani? Între 2 și 3 ani începe procesul interesant al jocului de-a viața: lumea se dezvăluiește în fața copilului în mii și mii de detalii interesante, întreaga lume se învârtește în jurul copilului. Există un Eu, iar acolo sunt jucăriile multicolore, unele – însuflețite, altele – nu. Unele – pot totul, iar altele – pur și simplu, atrag atenția prin aceea că sunt de neînțeles. Tot ce este acum important este supraviețuirea cu orice preț, mâncatul și plăcerea de la joc și viață în sine. Doar două senzații sunt pe deplin clare: plăcerea și durerea.
Și anume acum figurile paterne încep să protesteze împotriva autorității copilului, prin stabilirea de limite, reguli, interdicții. Acum e timpul când e nevoie să-i fie explicate copilului cum stau lucrurile, astfel încât acesta să nu-și piardă sentimentul de siguranță și să nu înțeleagă să lumea este un loc plin de agresivitatea și pericole, care nu vrea decât să-l rănească și să-l nimicească.
Însă atitudinea copilului față de părinții săi – solicitantă și de rebeliune -, precum și egocentrismul caracteristic vârstei, vine cu o nouă provocare. De această dată, provocarea e pentru părinți, mai exact, pentru nevoile bazale nesatisfăcute ale copilului lor interior. Vârsta de 2-3 ani a propriilor noștri copii scoate la iveală rănile copilului nostru interior, iar ceea ce ni se pare, în mod superficial, o vârstă dificilă, este, de fapt, o concurență generată de o luptă interioară uitată.
Dacă satisfacerea nevoilor de bază ale copilului devin condiționate de anumite emoții, sentimente sau comportamente ale adulților, copilul deduce că el e cel care trebuie întâi să-i satisfacă nevoile părintelui, ca apoi părintele să-i îndeplinească lui necesitățile bazale. El caută mereu modalități de a-și mulțumi părintele, însă niciodată încercările nu ating rezultatul dorit de părinți, pentru că aceștia din urmă vor înainta iar și iar alte condiții. Figurile paterne, de care depinde satisfacerea nevoilor fundamentale ale copilului, în loc să trăiască aici și acum și să se bucure de jocul de-a viața, îl impun pe copil să îndeplinească încă o condiție pentru a-și primi doza de fericire. Există o sumedenie de variante și condiții, și ele apar mereu: ”Mă voi juca cu tine… când voi termina lucrul, când voi fi mai liber, mai odihnit, când va fi curățenie, când va fi mai cald, când vom avea bani, când vei fi cuminte”, etc., etc.
Într-un final, copilul renunță: ”totul e în zadar, sunt neputincios”. Trăiește acest lucru ca pe o adevărată trădare: ”am făcut tot ce mi-a stat în putință, dar nu trebuiesc nimănui, nimeni nu vrea să se joace cu mine, să aibă grijă de mine”.
Copilul nu operează cu categorii filosofice și nu se poate autoconsola cu ideea că părinții lui nu și-au rezolvat propriile conflicte și răni din copilărie; că părinții nu-i pot oferi ceea de ce are nevoie pentru că nici ei, la vremea lor, nu au primit ceea ce le trebuia; și că părinții lui, nu că nu-l înțeleg pe el, ci pe ei înșiși. Nu. În schimb, copilul își lasă deoparte toate aceste nevoi neîmplinite, formându-și un fel de cont deschis în așteptare, pentru vremuri mai îmbelșugate din punct de vedere emoțional. Și fără îndoială, încercările inconștiente de a găsi acea figură paternă care să achite datoriile nu vor înceta niciodată. Cu toate acestea, la nivelul rațiunii, copilul știe deja că în viață ”fiecare e pe cont propriu”.
Cu regret, până la momentul în care copilul are această revelație, el este deajuns de epuizat în încercarea de a rezolva sarcini prea dificile pentru puterile lui: să influențeze lumea (părinții și alte persoane semnificative), astfel încât să-i fie satisfăcute nevoile. Pe lângă toate bucuriile și strategiile de manipulare implementate, se mai adaugă și starea de neajutorare învățată.
Toată drama acestei etape constă în faptul că acea parte a psihicului numită ”copil interior traumat” va deveni pentru totdeauna piatra de dus în spate de adultul de mai apoi. Se pierd bucuria și spontaneitatea copilului adevărat, precum și abilitatea lui de obține plăcere de la jocul de- a viața, în favoarea dezvoltării strategiilor de manipulare și influențare a persoanelor semnificative cu țelul de a-i fi satisfăcute trebuințele elementare de siguranță, supraviețuire, hrană, confort și intimitate.
Odată cu trecerea timpului, mecanismele de apărare a Eului de suferință, frică, panică și șoc, resimțite de copilul interior, devin tot mai abile și mai sofisticate. Iar către vârsta de 20 de ani, uităm deja că în noi trăiește un copil rănit. Cineva începe să salveze lumea și să-i ajute pe oameni, străduindu-se astfel să facă lumea mai ecologică și mai sigură… pentru copilul lor interior. Altcineva tinde să câștige tot mai mulți bani – că doar banii sunt echivalentului supraviețuirii în lumea actuală. E clar, cândva copilul lor real a dedus din experiența sa că dacă mama și tata vor avea bani suficienți, atunci și nevoile lui de bază vor fi satisfăcute.
Altcineva va căuta o figură paternă, în relația cu partenerul de cuplu, care să le îndeplinească toate trebuințele. Alții, în calitate de figură paternă, Îl aleg pe Dumnezeu. Pentru alții, o idee poate fi în rol de figură paternă, și atâta timp când se conduc de această idee, se simt puternici, valoroși și apreciați. Poate fi vorba de țară, neam, religie, știință, artă, hobby, un role-model, un idol, etc., orice le creează un sentiment de siguranță și stabilitate.
În calitate de figură paternă poate servi orice pentru oricine. E căutarea perpetuă a unui copil înfometat, cu rațiune de adult, dornic să se agațe de ceva ce i-ar permite să se simtă un pic mai protejat.
Încercăm să fim perfecți sau, dimpotrivă, rebeli, atrăgând atenția cu răzvrătirea noastră, luptând și căutând aceleași figuri paterne în lumea exterioară și simțind durerea ce vine din partea figurilor paterne interiorizate. În orice moment, fiecare dintre noi poate să-și proiecteze, în mod inconștient, asupra celuilalt durerile și temerile copilului său interior, așteptările și cerințele față de figurile paterne, prin comportamente surprinzătoare pentru sine și ceilalți (acasă, la magazin, în trafic, la serviciu, etc.). De asemenea, fiecare din noi poate deveni o oglindă pentru copilul interior rănit al celuilalt.
Câți din oamenii din preajma voastră fac ceea ce fac, pur și simplu, din plăcere, ca și cum s-ar juca, sincer și dezinteresat, asemeni copiilor – învață, din plăcere, merg la serviciu, cu drag, stabilesc încrezători relații de parteneriat, oferă ajutor, pur și simplu, construiesc, cu entuziasm, prietenesc, etc.? Sau, totuși, lumea în care trăim e o continuă luptă pentru putere, resurse financiare, statut, metode de manipulare și de luptă cu ceilalți, dar, mai cu seamă, de căutare a noilor figuri paterne pentru a le face să-și plătească datoriile demult uitate?
(Va urma)
Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă