15 februarie 2021

Copiii rămân dependenți, dacă acest lucru e convenabil adulților

Timp estimat pentru citire: 3 minute

S-ar părea că este o concluzie pripită, o afirmație șocantă și deloc adevărată. Dar, anume așa este – copiii rămân dependenți de părinții lor, dacă acestora din urmă le convine aceasta relaționare. În ce constă beneficiul dependenței copilului, la mult timp după ce acesta nu se mai cade să depindă emoțional și comportamental de părintele său?

Beneficiul e cât se poate de evident și simplu: adultul primește confirmarea exterioară a valorii și importanței sale, precum și a faptului că este de neînlocuit. Iar toate acestea îi sunt necesare dacă încrederea în sine și sentimentul propriei valori lipsesc sau sunt precare. Fraza pe care, de obicei, o tot repetă părintele hiperprotectiv „El fără mine nu reușește nimic” este de fapt expresia unei alte realități interioare – „Eu nu pot fără el, copilul e cel care îmi confirmă valoarea personală”. Așadar, dependența părintelui față de copil este cea care conduce la educarea unui copil dependent la rândul său.

Subconștientul se ghidează după o logică proprie – „Dacă el nu poate face nimic de unul singur, atunci nu va pleca nicăieri, va rămâne pentru totdeauna alături de mine, și la 20 de ani, și la 40 de ani… Va avea mereu nevoie de mine, iar asta înseamnă că nu voi rămâne niciodată singură”. Aceste concepții rămân în majoritatea cazurilor neconştientizate. În plan conștient, mama se îngrijorează sincer pentru copilul său care nu își poate aranja în mod independent viața de adult. Însă, la nivel inconştient, mama însăși modelează acest scenariu de dependență.

E cazul persoanelor care, din punct de vedere fizic, au crescut, dar totuși nu au devenit mature și independente, nu au dobândit abilități elementare de autocontrol, de luare a deciziilor, de asumare a responsabilităților. Exemplele de copii dependenți, ajunși adulți, pot fi multe – acei elevi cărora părinții le verifică temele până în clasele terminale, studenții care nu știu de ce și-au ales facultatea, la ce bun învață și ce își doresc de la viaţă, din simplu motiv că părinții decid mereu pentru ei și știu mai bine ce le trebuie. Bărbați în toată firea care, merg la medic însoțiți de mama lor, pentru că nu se descurcă unde și cum să se adreseze; sau femei de peste 35 de ani care nu pot merge fără mama la cumpărături, etc.

Unica și cea mai importantă misiune a părinților este de a-l învăța pe copil să fie independent

Dacă părintele vrea să dezvolte copiilor săi independența, spiritul de inițiativă și responsabilitatea, atunci pentru toate acestea e nevoie de crearea ocaziilor pentru manifestarea și consolidarea acestor calități și abilități. Și nici măcar nu va fi nevoie ca părintele să se streseze cu crearea unor contexte artificiale, dacă el însuși va avea și alte interese, ocupații și activități, pe lângă responsabilitatea educației și îngrijirii copilului.

În această ordine de idei, o bună parte din mame „digeră” cu greu și cu o atitudine dramatică de vinovăție recomandarea conform căreia copilul nu trebuie să fie pe primul loc în viața mamei (cu excepția primului an de viață al copilului, bineînțeles, cînd există o simbioză mamă-copil și nevoile copilul sunt prioritare). Pentru că dacă mama își dedică întreaga sa viață copiilor, trăind în exclusivitate cu nevoile, interesele, ocupațiile și visele lor, atunci peste 10-15 ani, mamei îi va fi teribil de dificil să-și lase copiii să plece.

„Cum voi trăi eu fără copiii mei?”, „Cu ce voi umple golul lăsat de ei?”, „Cum voi rezista tentației de a nu mă implica în viața lor personală, pentru a le face un bine?”, „Cum se vor descurca ei fără mine, obișnuiți fiind cu faptul că eu am gândit, făcut și decis totul pentru ei?” Acestea sunt întrebările la care părinții ar trebui să mediteze pentru a conștientiza o dată în plus necesitatea desprinderii de copii, pentru a le permite să se maturizeze nu doar fizic, ci și psihologic.

Pentru toate acestea, în afară de grija pentru copii, mamele trebuie (!) să aibă timp pentru sine, timp petrecut cu soțul, un job care să-i aducă satisfacții, timp de recreere cu prietenii, cu familia extinsă, hobby-uri și activități.

Evident, apare aici problema timpului, dar și asta e o chestiune de prioritizare și găsire a echilibrului în toate.

Despre acestea și multe alte aspecte ale independenţei şi relaţiilor de dependenţă dintre mamă şi copil vorbește Anna Bîkova, pedagog și psiholog rus, în lucrarea „Самостоятельный ребёнок, или как стать ленивой мамой” („Copilul independent sau cum să devii o mamă leneșă”), carte pe care o și recomand. Autoarea ține să amintească fiecărei mame: „Pentru fericirea copiilor tăi, găsește-ţi rețeta propriei tale fericiri!”