Cum ia naștere conformismul?

Cum ia naștere conformismul?
Timp estimat pentru citire: 3 minute

Oameni buni, fără urmă de răutate și cusur, nu există decât în iluzii și false impresii. Asta e dezamăgirea cu care trebuie să învățăm să trăim. Și e poate singura dezamăgire benefică care taie din rădăcină celelalte pseudo-dezamăgiri.

Ne-am obișnuit să ne considerăm oameni raționali și independenți, incapabili să manifestăm, în mod inexplicabil, indiferență, răutate și comportamente absurde. De fapt, lucrurile stau cu totul altfel, așa încât în anumite circumstanțe, surprinzător de ușor, omul poate uita și poate face abstracție de principii, rațiuni logice și chiar, de omenie.

Psihologii au desfășurat de-a lungul timpului o serie de experimente, devenite clasice în psihologia experimentală, care vorbesc despre latura întunecată și antisocială a omului. Primul din acest șir de experimente despre care vom vorbi este experimentul ce, în 1951, a avut drept scop studiul conformismului de grup, fiind numit și experimentul lui Asch, după numele celui care l-a gândit și realizat – Solomon Asch.

În cadrul experimentului, studenți-voluntari au fost invitați pentru o așa-zisă verificare a percepției vizuale. Fiecare subiect participa la experiment într-un grup format din 7 actori, rezultatele căror nu participau la realizarea concluziilor. Tinerilor le era arătată o planșă pe care era reprezentată o linie verticală. Ulterior, li se prezenta o altă planșă, de această dată cu trei linii verticale, solicitându-li-se să identifice care din aceste linii coincide ca lungime cu linia din prima planșă. Opinia subiectul real era solicitată în ultimul rând, abia după ce acesta auzea opiniile celorlați (actori).

Această procedură s-a desfășurat de 18 ori. În primele 2 reprize, actorii care jucau rolul de subiecți experimentali ofereau răspunsuri corecte, ceea ce nu era deloc dificil, pentru că era mai mult decât evidentă coincidența liniilor de pe planșe. Ulterior, actorii începeau să ofere toți ca unul răspunsuri greșite, susținându-le cu insistență, cu scopul de a-l induce în eroare pe participantul real. Uneori, unul sau doi actori primeau indicații să aleagă răspunsul corect, oferindu-se astfel spațiu de dubii pentru subiecții reali. Cu toate acestea, subiecții reali simțeau un disconfort din cauza faptului că opinia lor nu coincide cu opinia majorității din grup.

În final, 75% din studenți, cel puțin o dată, n-au fost fermi pe poziția lor împotriva majorității, indicând o variantă greșită de răspuns, chiar dacă era evidentă incongruența vizuală dintre linii. 37% din totalul de răspunsuri s-au dovedit a fi eronate.

Ce spun toate acestea despre noi?

Opiniile noastre depind puternic de opinia grupului din care facem parte. Chiar dacă aceasta din urmă este în contradicție cu logica sau cu convingerile și principiile noastre, nu înseamnă că vom putea să ne opunem. Atâta timp cât există, cel puțin, amenințarea iluzorie că ceilalți ne vor judeca, ne va fi mai simplu să ignorăm, să facem abstracție de vocea noastră interioară, decât să ne plasăm pe o poziție fermă, împotriva majorității. Așa ia naștere conformismul de grup.

E lesne de înțeles că omul devine conformist din frica de a nu fi judecat pentru ceea ce crede cu adevărat. Se plasează, astfel, într-o poziție comodă și sigură, adoptând comportamentele, opiniile, viziunile și atitudinile majorității, chiar dacă aceste sunt greșite sau amorale și, mai ales, în dezacord cu propriile viziuni și atitudini. În spatele fricii de a nu fi judecat se ascunde și frica de respingere, marginalizare și condamnare. Așa se explică dorința de a fi mereu în pas cu moda, tendința de afiliere la grupurile sociale de prestigiu și multe alte conduite sociale care contravin propriei axe de valori și preferințe.

 

 

Comentarii Facebook

Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă

 



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


%d blogeri au apreciat: