Drama perfecționistului

De unde provine perfecționismul extrem?

S-ar părea că nu este nimic rău în a fi perfecționist, că doar fiecare om trebuie să tindă să se desăvârșească, să devină mai bun. Tendința de a crește și a te dezvolta continuu sub toate aspectele este una lăudabilă… Până în clipa în care devii extrem de critic față de tot ceea ce nu atinge standardele tale de perfecțiune și nimic din ceea ce faci nu are dreptul la existență dacă nu este desăvârșit.

Perfecționismul extrem provine din experiențele copilăriei de interacțiune cu părinți exigenți sau extrem de pretențioși, ce arareori își exprimau aprecierile, iar iubirea lor era condiționată de rezultatele copilului. Acesta din urmă visează să devină perfect, nu atât pentru a evita deprecierile celorlalți, cât pentru a se accepta pe sine însuși datorită realizărilor grandioase și eforturilor supraomenești. El crede că doar ceea ce realizează în mod ideal îi conferă valoare, iar odată ajuns adult interiorizează, ca principiu de viață, ideea categorică ”Nu am dreptul să fac nici o greșeală”. De altminteri, greșeala este frica cea mare, o fobie chiar, a perfecționistului, cea care îl privează de posibilitatea de a învăța din greșeli, din experiență. Ghidat de acest principiu, perfecționistul deseori nu face nimic, căci, printr-o judecată eronată, el consideră că nu merită să-ți asumi riscul de a greși.

Perfecționistul este convins că în lumea asta totul trebuie să fie corect. Are cerințe înalte nu doar față de sine, dar și față de ceilalți. Se îndoiește mereu de calitatea muncii sale, niciodată nu este mulțumit de rezultatele activității sale, este extrem de sensibil la criticile celor din jur, considerând orice critică drept o încercare de a-l umili sau insulta. Criticul său interior este atât de puternic, fiind atât de atent la cele mai mici detalii, încât niciodată nu este satisfăcut de nimic, de parcă s-ar ghida după o ingrată regula nescrisă de genul ”nu am nevoie să faci asta… ci am nevoie să te exasperezi făcând asta”.

El trăiește în iadul permanent al unei lumi alb-negru, pentru că potrivit viziunii sale, calitatea unui lucru îndeplinit poate fi apreciată doar cu două calificative: perfect ideal sau un nimic absolut. Nuanțe intermediare nu există. Pe de o parte, perfecționistul este convins că poate face lucrurile mult mai bine decât ceilalți și fără cusur, iar pe de altă parte – toată viața sa se ciocnește de faptul că dorința sa de perfecțiune nu-și găsește confirmare în realitate.

Perfecționismul este asemeni unui băiețaș de cartier, cu un zâmbet șmecher, care încearcă în mod constant și cu încăpățânare să demonstreze, și sie însuși, și celorlalți, că toate îi stau în putință.

Pentru ”acest băiețaș de cartier” nu este o problemă să meargă pe jos prin troiene câțiva kilometri și să-și șubrezească sănătatea, ca apoi să regrete toată viața că nu și-a realizat toate planurile pentru anul acesta. Și toate acestea, în loc să chibzuiască bine asupra situației și să renunțe la idee de la bun început.

Pentru el nu este o problemă să scrie în doar 3 ore, în toiul nopții, un plan de afacere extraordinar, când de fapt și-ar dori cu disperare să doarmă. Și apoi să-și reverse asupra sa disprețul pentru că nu este ”suficient de bun”.

Pentru el nu este o problemă să afirme că tabloul său poate fi scos la vânzare doar dacă va fi mult mai bun decât un tablou de Monet. Ca apoi iar să se dezamăgească pe sine însuși.

Perfecționismul nu ia în considerare particularitățile omului, nu își dorește deloc să accepte neajunsurile naturii umane și limitele posibilităților sale. Acesta va încerca iar și iar să satisfacă orgoliul celui care a căzut pradă dorinței de a atinge perfecțiunea cu orice preț.

Perfecționismul, ascuns sub masca unui scop nobil spre a ajuta pe cineva să-și îndeplinească planurile, are de fapt un cu totul alt țel… să nu-i permită acelui cineva să ajungă în sferele spre care tinde. El îl motivează să-și ia un avânt mare, ca apoi să eșueze și, în cele din urmă să-și piardă încrederea în propriile abilități și chiar să simtă dezgust față de scopul său.

Terapia perfecționismului presupune eliminarea reprezentărilor iluzorii despre propria persoană și acceptarea eului real, așa cum este, cu neajunsuri și calități. De asemenea, identificarea și înlăturarea cauzelor care au stat la baza perfecționismului (este vorba aici de lucrul cu atitudinile parentale). Este foarte important să se mizeze pe o logică sănătoasă, mai ales în lucrul cu montajele psihologice, analizându-le minuțios. Bunăoară, în cazul montajului ”Trebuie să faci totul ideal” vor fi eficiente răspunsurile la întrebări precum ”Cui îi ești dator?”, ”Care este sursa acestei obligații?”, ”Crezi cu adevărat în asta?”, ”Cât este de realist ca un om să facă totul să fie ideal?”, și altele.

Pentru un perfecționist este esențială parcurgerea acestei etape dureroase de conștientizare a propriilor neajunsuri și a faptului că este un om obișnuit ce are dreptul să greșească, și nu o ființă desăvârșită.

De asemenea, este indispensabil să se lucreze cu dependența de aprecieri care-l determină pe perfecționist să tindă mereu să facă totul fără cusur, să se schimbe percepția asupra calității ideale (care de fapt nu există în natură) pe una satisfăcătoare sau suficient de bună, precum și să se contureze standarde realiste.

Este important să te apreciezi pentru orice pas al tău, oricât de mic și aparent neînsemnat, dar foarte valoros, dar și să devii conștient de vocea criticului tău interior și să ripostezi așa încât să-l lași fără replică.

Irina Burcă

Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă