Frustrarea – între dorință și neputință

Frustrarea – între dorință și neputință
Timp estimat pentru citire: 6 minute

Cercetările în domeniul etologiei, psihologiei sociale și antropologiei au stabilit că la originea agresivității și actelor de violență stă frustrarea, o stare psihoemoțională universală.

Din punct de vedere psihologic, frustrarea este starea în care se găsește persoana atunci când i se refuză sau când ea însăși își interzice satisfacerea dorințelor, necesităților și cerințelor. Cu alte cuvinte, frustrarea apare drept rezultat al unei inhibiții, interdicții sau insatisfacții.

Imposibilitatea de a obține hrană atunci când ți-e foame, incapacitatea de a răspunde cu aceeași monedă la umilințele verbale din partea cuiva, lipsa resurselor financiare pentru a achiziționa un lucru mult dorit, etc., etc., sunt doar câteva din exemplele de frustrări pe care le poate trăi zilnic un om. Intensitatea acestor frustrări va depinde întotdeauna de cât de puternică este dorința inhibată, de cât de mult timp este blocată satisfacerea acestei nevoi și de cât de puternic este stimulul deranjant. Cel mai adesea, frustrarea este însoțită de stări de iritare, tensiune emoțională ce se vrea descărcată și, în consecință, se manifestă prin reacții de furie, agresivitate pasivă sau directă, precum și printr-un nivel înalt de stres.

O persoană frustrată poate manifesta violență fizică și/sau verbală, ca o modalitate de eliberare și detensionare. Sau, dimpotrivă, poate deveni ursuză, apatică, deprimată, se poate închide în sine, având ruminații și gânduri suicidare. Frustrările nedepășite, dorințele instinctuale ce stau la baza lor, precum și agresivitatea născută din frustrare, dar refulată, devin, în multe cazuri, factorii declanșatori ai maladiilor psihosomatice.

Frustrarea este un fenomen psihic omniprezent și inevitabil, fiind inseparabilă de istoria vieții fiecărui om. Reprezintă și una din cauzele principale ale agresivității umane și existenței violenței în plan social. Iată de ce, pentru a înțelege cum și în ce condiții este ”trezit” instinctul agresivității în societate, este important să elucidăm specificul și mecanismul apariției frustrării.

John Dollard, Neal E. Miller şi colaboratorii, cercetători în domeniul psihologiei sociale, au formulat Ipoteza frustrare-agresiune (Frustration-Aggression Hypothesis), potrivit căreia condițiile economice și sociale precare provoacă frustrare socială, care, la rândul său, poate declanșa agresivitate la nivel social. Această ipoteză se aplică și în plan individual: astfel, ori de câte ori este împiedicată realizarea unei dorințe, satisfacerea unei nevoi, apare o stare de frustrare ce se poate manifesta printr-un gest sau act de agresivitate.

Așadar, frustrarea nu este doar un fenomen psihologic, ci și unul etologic. Într-un experiment efectuat de psihosociologul american Leonard Berkowitz s-a demonstrat că disconfortul fiziologic îi face pe oameni să fie mai nervoși. Astfel, simplul fapt că subiecții cercetați își țineau mâinile într-un vas cu apă rece, provocându-le senzația de durere, îi făcea să fie mai iritați și mai predispuși la comportamente ostile față de ceilalți participanți la experiment.

Care sunt formele prin care se poate manifesta frustrarea?

Gelozia este o formă de frustrare. Poate fi observată încă la copiii de doar 6 luni, care protestează dacă o văd cumva pe mama lor interacționând cu un alt copil, iar nemulțumirea lor se manifestă prin țipete, plâns, tristețe, furie și încercări de a îndepărta ”intrusul” din relația cu mama.

Există oameni care suferă de gelotofobie – acea frică, exagerată și nefondată, de râsete la adresa lor și frica de a nimeri în situații ridicole. Gândul intruziv că cineva râde de ea poate cauza o frustrare puternică, iar persoana poate reacționa impulsiv, manifestând furie și chiar violență numai pentru că și-a închipuit că cineva a râs pe seama ei sau a ironizat-o. Acest tip de fobie și frustrarea rezultantă este specifică bărbaților tineri, nesiguri pe sine.

Frustrarea explică și comportamentul agresiv a șoferilor în trafic. Ei nu-și pot exprima ideile, nemulțumirea și furia, așa încât să fie auziți de ceilalți participanți la trafic, și astfel recurg la alte modalități de exprimare, mai primitive – claxonează insistent, gesticulează violent, înjură, fac manevre periculoase de intimidare, etc.

Manifestarea frustrărilor la copii

Copilăria este perioada în care persoana trăiește multe frustrări. Iar acest fapt nu este neapărat unul negativ, întrucât dezvoltarea, creșterea și maturizarea stau mână-n mână cu modul în care trăim și facem față frustrărilor din copilărie, cu gradul nostru de toleranță la frustrare. Însă e vorba aici de frustrările necesare (dacă putem spune așa), specifice etapei de dezvoltare, nu de frustrările ce șubrezesc personalitatea în formare a copilului.

Psihiatrul Lev Gertsik, unul dintre fondatorii psihoterapiei în Federația Rusă, susține că plasarea copiilor în creșe (de la vârsta de 1 an) este una din acele practici care declanșează frustrări nesănătoase și au efecte nefaste asupra sănătății psihice pentru mulți ani înainte. Iar cauzele sunt mai mult decât evidente: distanțarea timpurie de mamă, lipsa afecțiunii și a posibilității de a cere încurajări, îmbrățișări și mângâieri în situațiile frustrante, eventualele neglijări sau violențe din partea îngrijitorilor, etc.

Cu regret, anume aceste erori educaționale pun, încă din anii fragezi ai copilăriei, bazele nevrozelor la vârsta adultă, iar la nivel social, așa se formează o societate de oameni frustrați și agresivi.

Putem spune, deci, că frustrarea este un mecanism de manifestare emoțională și comportamentală, firesc și util, întrucât contribuie la satisfacerea nevoilor persoanei. Autorul teoriei atașamentului, John Bowlby, afirmă că frustrarea și furia copilului mic exprimate față de absența mamei au rolul de a preveni alte comportamente de neglijare sau potențial periculoase pentru el, precum și de a proteja relația cu persoana de atașament. Gândindu-ne la copiii din orfelinate, e imposibil să nu ne gândim și la drama prin care trec zilnic, din moment ce emoțiile și frustrările lor nu primesc niciodată un răspuns…

În cazul copiilor, frustrarea generează și acel comportament agresiv, cunoscut în literatura de specialitate, dar și părinților, ca tantrum. Acesta se manifestă cu precădere între 18 luni și 3 ani și se prezintă sub formă de accese de furie, țipete, grimase, aruncare de obiecte, lovituri, rostogoliri pe podea, ș.a. Tantrumul este o manifestare comportamentală cauzată de o frustrare puternică, de un stres cumulat, de o nemulțumire (o durere fizică, lipsa atenției și afecțiunii din partea părinților, copilul nu a primit obiectul mult dorit, nu a fost înțeles, etc.)

Spre 4 ani, accesele de furie de tip tantrum se întâmplă tot mai rar, întrucât, datorită dezvoltării cortexului din lobii frontali, copilul își poate controla emoțiile mai bine. Anume acum se dezvoltă accelerat toleranța la frustrare.

Vârsta adolescenței este o etapă critică în ceea ce privește manifestarea frustrărilor și modalităților de a le face față. Adolescentul, aflat la vârsta afirmării și competiției pentru rang social, va simți orice eșec și umilință drept o mare frustrare, pe care adesea o va somatiza (inflamații, acnee, alergii, obezitate, ulcer, pancreatită, anemie, etc.). Or, se cunoaște că dacă frustrarea nu poate fi exprimată și eliberată prin reacții comportamentale (dezirabile sau indezirabile), atunci aceasta apare ca o afecțiune la nivel organic.

Care sunt factorii cei mai frustranți?

Factorii care declanșează frustrările diferă de la o vârstă la alta, în dependență de nevoile psihofiziologice specifice. Pentru un bebeluș, lipsa afecțiunii și o alimentație precară vor fi principalele cauze de frustrare. Un adolescent va suferi din cauza nepopularității sale într-un grup din care își dorește să facă parte. Un tânăr celibatar – din cauza problemelor de relaționare cu sexul opus, iar un adult căsătorit – din cauza conflictelor de familie sau problemelor financiare, etc.

Totuși, nesatisfacerea nevoilor psihofiziologice de bază (de hrană, adăpost, somn, afecțiune/sex și securitate) pot declanșa la orice etapă de dezvoltare nevroze și tendințe spre agresivitate și violență.

Privarea de hrană este unul din cei mai puternici factori de frustrare, pentru toate speciile și pentru toate vârstele. În absența resurselor energetice, asigurate de hrană, creierul eșuează în procesul de stăpânire a impulsurilor agresive și persoana este incapabilă (temporar) să-și păstreze autocontrolul, să se concentreze, să ia decizii chibzuite, fiind furioasă și irascibilă.

Alte expresii comportamentale ale frustrărilor

Frustrarea îl face pe om să acționeze într-un mod imprevizibil, surprinzător. Există o serie de expresii comportamentale, gestuale sau chiar verbale ale frustrării. Unii oameni au obiceiul de a-și roade unghiile atunci când se confruntă cu emoții greu de controlat, situații de stres și frustrare. Alții își mușcă buzele, îți ciupesc pielea, își rotesc părul în jurul degetelor sau își smulg genele. Toate acestea sunt comportamente de tip compulsiv, născute din pulsiuni agresive, dar îndreptate împotriva propriei persoane.

De asemenea, în caz de frustrare intensă, unii oameni pot manifesta violență față de alte persoane sau față de obiectele din jur, lovind, răsturnând și făcând distrugeri, pentru a se descărca de tensiunea acumulată.

Alte expresii ale frustrărilor sunt replicile tăioase, ironia, sarcasmul, umorul pipărat. Invidia este și ea o ”fiică” a frustrării.

Însă nu toți oamenii reacționează agresiv în situațiile de frustrare, iar acest fapt ține de diferențele de sex, vârstă, educație, precum și diferențele neuronale. Unor oameni le este mai ușor să-și controleze reacțiile agresive și să-și potolească furia, deoarece înregistrează o activitate sporită la nivelul cortexului cingulat anterior dorsal și al cortexului prefrontal dorsolateral – zonele cele mai evoluate ale creierului uman, responsabile pentru controlul cognitiv al emoțiilor și impulsurilor.

În fine, elucidarea mecanismelor frustrării, a modului în care ne afectează și în care îi facem față, dar și identificarea factorilor care ne provoacă nouă înșine frustrări, este încă un pas spre autocunoaștere, dar și cunoașterea și înțelegerea motivațiilor și acțiunilor celorlalți. Învățăm, astfel, autocontrolul și toleranța la frustrare, pe de o parte, și exprimarea frustrărilor în mod productiv și social dezirabil (bunăoară, sportul, dansul, scrisul, etc.), pe de altă parte.

 

Referință:

Dorian Furtună, ”Homo aggressivus: De ce nu se opresc războaiele și violența”, Chișinău, 2015.

 

 

Comentarii Facebook

Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă

 



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


%d blogeri au apreciat: