28 februarie 2018

Poezia – terapia prin cuvânt și iubire

Timp estimat pentru citire: 3 minute

Terapia prin poezie, asemeni terapiilor-surori, prin muzică, prin pictură, prin dans, se adresează mai multor categorii de oameni, care au la un moment dat în viață nevoie de o abordare terapeutică specială și personalizată. Nu sunt naivă să cred că cineva s-ar vindeca de orice afecțiune, suferință, boală, doar frecventând domenii ale artei, însă unele dureri umane și crize existențiale se pot ameliora printr-o apropiere de frumosul care dăinuie, prin crearea și contemplarea frumosului. Important este să credem în această înfăptuire.

Ș-apoi unde s-a mai auzit ca cineva să-și tămăduie rănile și să-și vindece durerile prin politică, prin justiție, prin învățământ? Mai în glumă, mai în serios, acestea și altele, rămân domeniile ce dau serioase dureri de cap.

Prin poezie se vindecă în primul rând poeții. Dacă ei n-ar scrie, s-ar stinge mai repede farmecul din lume, frumusețea nopților de vară, înflăcărarea după adevăr și dreptate. Pentru mulți dintre ei, poezia e un mod de a trăi.

Altă categorie de oameni care se bucură de poezie și beneficiile terapeutice ale acesteia este cea a cititorilor pasionați. Aceștia îi consideră pe poeți salvatori de suflete, slujitori ai unor cauze drepte, chiar dacă și pierdute, și cred în ceea ce fac, scriu, spun poeții. Fără această cutie de rezonanță care este cititorul, poezia ar rămâne doar o surdă strigare în pustiu.

Spitalele și ospiciile ar trebui dotate cu audiții, recitări, recitatori de poezie. Așa cum biserica a pătruns în spital, apropiindu-i pe bolnavi de spiritualitate, întorcându-i la iertare. Spațiile publice, cum sunt strada, parcul, gara, ar trebui să fie animate de aezi ai zilelor noastre (n.m. ”aed” – poet-cântăreț la vechii greci, care își recita propriile-i versuri în acompaniament de liră). Fără a exagera sau a fi promotor al vreunei doctrine, intuiesc o astfel de șansă poeziei de azi: rostirea în public, de chiar poeții pe care-i mai avem printre noi. N-ați observat cum un text mult mediatizat devine mai cunoscut? Acesta poate fi începutul vindecării unor maladii sociale și personale, de care și noi suntem responsabili, prin indiferență, prin nepăsare.

Sufletul lumii e tot mai ”nemângâiat”. Poezia nu poate înlocui medicamentele și tratamentele de specialitate, însă poate fi o terapie alternativă cu efect, cel puțin, paliativ. O poezie în care te regăsești este un mod prin care te simți înțeles, un mod prin care găsești mângâiere.

Ce propuneau anticii prin scandarea versurilor, dacă nu o terapie, care s-a dovedit, în timp, o putere ce a dus la dispută și apoi la alungarea poeților din cetate? Au trebuit să treacă ani și ani pentru ca poetul să fie din nou acceptat.

Terapia prin poezie a fost practicată încă în Egiptul Antic într-o formă magică, în care cuvintele erau scrise pe un papirus și apoi dizolvate într-o soluție care era dată pacientului să o bea, astfel încât cuvintele să-și facă efectul cât mai repede posibil.

În antichitate, șamanii și vrăjitorii citeau poezie cu scopul de a vindeca. Primul terapeut prin poezie a fost Soranus, în sec. I e.n., care prescria tragedia pacienților maniacali și comedia – depresivilor. Nu mai este demult o surpriză că Apollo este atât zeul medicinii, cât și cel al poeziei.

”Un poem frumos ne face să iertăm o durere foarte veche”, spunea criticul francez Gaston Bachelard, preocupat de psihanaliză. Sandor Ferenczi, un alt psihanalist, avea un principiu propriu: „Fără simpatie, nu există vindecare”. Și fac astfel o punte între procesul creator și procesul analitic și terapeutic.

Poezia (și arta, în general) are și o valoare cathartică, și de limpezire, de atenuare a unor angoase și neliniști, de calmare a unor afecte, de vindecare. Dar poezia nu se limitează la atât.

Arta, în sine, nu e o cale sau o metodă terapeutică. Aici este și diferența între sublimare și exprimare de sine printr-un produs cu valențe mai mult sau mai puțin artistice, cum este poezia. Ea se scrie din cuvinte, în care se impregnează afecte, pulsiuni, amintiri, dureri, etc. Dar poetul nu este făcut numai din cuvânt. Așa cum și pentru psihanalist ”terapia este prin cuvânt și prin iubire”, prin re-scrierea istoriei psihice, sufletești a subiectului, prin re-dare de sens a ”întâmplărilor” interioare, pentru poet cuvântul este un corp viu. Litera este însuflețită, fiindcă nu ne regăsim deplin decât acolo unde ne aflăm dintotdeauna, asta implicând și ne-spusul, figurabilul, imaginabilul sau negânditul, tăcerea din cuvânt.

Poezia poate fi o adevărată oază de alinare a sufletului, o formă de exteriorizare a frumosului interior, dar și o modalitate de reiterare și cunoaștere a trecutului inconștient, cu abisurile și întunecimile sale.