Dezvoltarea psihoemoțională și morală a preșcolarului: sindromul bomboanei amare

Dezvoltarea psihoemoțională și morală a preșcolarului: sindromul bomboanei amare
Timp estimat pentru citire: 5 minute

Vârsta preșcolară, cuprinsă între 3 și 6 ani, este considerată a ”doua copilărie”, fiind cea mai bogată perioadă de dezvoltare din viața copilului – prin trăiri, emoții, experiențe, achiziții intelectuale, activități și descoperiri, abilități și progrese remarcabile. Constituie perioada de structurare și dezvoltare intensă a personalității, în care activitățile de bază sunt jocul și socializarea, iar relațiile cu membrii familiei și semenii contribuie, în mod impetuos, la cristalizarea identității primare. Pe bună dreptate, perioada preșcolară poate fi numită ”vârsta de aur” a copilăriei.

Specificul afectivității copilului de vârstă preșcolară

Afectivitatea are un caracter exploziv și instabil, fiind marcată de expansiune, modificări și reorganizări odată cu încadrarea copilului într-un mediu nou, cum e grădinița, bunăoară. Bineînțeles că nu lipsesc contradicțiile dintre dorința copilului de a-l mulțumi pe părinte, restricțiile impuse de acesta și tendința spre autonomie.

Așadar, o caracteristică a vieții afective în perioada preșcolară este echilibrul dintre tentații și controlul moral. Copilul înțelege că nu este totul posibil, că dorințele pot fi îndeplinite doar în anumite condiții, că unele cereri vor fi respinse. Se formează conflictul dintre dorința de manifestare a independenței și “ordinul” adultului. Copilul admiră adultul, vrea să fie ca el, îl imită conștient sau nu, până în cele mai mici detalii, dar vrea să dobândească în același timp și detașarea de el, independența personală.

Vârsta preșcolară este și perioada în care copilului îi este specifică o imensă nevoie de afecțiune, manifestată prin preferințe constante sau variabile față de anumite persoane (tata, unchiul, mătușa, bunica sau bunelul). Tot acum apare și sentimentul de gelozie, copilul agitându-se atunci când mama își manifestă, spre exemplu, simpatia sau afecțiunea față de un alt copil sau adult.

Pe la 3-4 ani, apar fenomene de transfer afectiv și de identificare afectivă. Copilul își transferă dragostea și atenția către educatoare, cu care se și identifică. Educatoarea reprezintă pentru copil o figură maternă, motiv pentru care manifestă o afecțiune sporită față de ea, iar lipsa educatoarei îi poate provoca frustrare și tristețe.

Din punct de vedere emoțional, vârsta de 3 ani este marcată de apariția sentimentului de vinovăție.

La vârsta de 4 ani apar stările afective de mândrie, iar vârsta de 5 ani este marcată că manifestarea sindromului bomboanei amare. Acesta constituie unul din primele semne și cel mai important indiciu al conturării personalității copilului, cu toate componentele sale – emoțională, cognitivă și morală.

În jurul vârstei de 6 ani se manifestă criza de prestigiu, condiționată de mustrările, reacțiile afective ale mamei sau de observațiile tatălui în public. Tot acum apar și sentimentele morale de rușine, atașament fidel și prietenie, precum și sentimentele intelectuale (mirarea, curiozitatea și satisfacția după ce copilul a aflat ceea ce-l interesa). De asemenea, copilul preșcolar începe să manifeste sentimente de apreciere estetică, față de obiecte, jucării, culori, animale, oameni și natură.

Specifică pentru această vârstă este învățarea afectivă, astfel, copilul învață să identifice pericolele și posibilitățile de evitare și depășire a acestora, învață cum să reacționeze în situații obișnuite și festive. Preșcolarul învață, din mers și recurgând din necesitățile sale curente, să-și regleze conduitele emoționale: își stăpânește emoțiile și durerea atunci când se lovește, își intensifică drăgălășeniile dacă vrea să obțină ceva anume, etc.

Ce este sindromul bomboanei amare și care e rolul acestuia în dezvoltarea personalității și conștiinței morale?

În cadrul unui experiment ilustrativ, copilul a fost rugat să ia de pe masă un obiect, fără însă a se ridica de pe scaun, acest fiind amplasat suficient de departe de masă. Urma să fie răsplătit cu o bomboană. Deși era imposibil să ajungă obiectul în acest mod, copilul nu s-a ridicat de pe scaun decât în momentul în care adultul a ieșit din încăpere pentru câteva clipe. Acesta a continuat să-l observe pe copil din încăperea alăturată, fără ca micuțul să știe acest lucru. Anume în aceste momente, copilul, fiind sigur că adultul nu-l vede, s-a ridicat repede de pe scaun și a luat de pe masă obiectul pentru care urma să fie răsplătit. Când a intrat din nou în odaie, adultul a văzut că sarcina a fost rezolvată și l-a întrebat pe copil dacă s-a ridicat de pe scaun. Copilul a răspuns că nu, și adultul i-a oferit drept recompensă o bomboană.

În acel moment s-a produs un fenomen și o manifestare unică – copilul a refuzat bomboana și a început să plângă.

Bomboana în acest caz se dovedește a fi o răsplată nemeritată, o consecință a încălcării unui acord socio-cultural. Copilul se pomenește într-o luptă a motivelor: un motiv care îl conduce și altul care îl subordonează. Această luptă îi creează un sentiment de rușine, ca urmare a recompensei nemeritate, iar bucuria de a fi răsplătit este însoțită de neliniște, agitație și remușcări. Toate aceste emoții complexe și trăiri intense produc o importantă creștere de personalitate.

Așadar, sindromul bomboanei amare este o reacție psihică de disconfort resimțită atunci când copilul primește laude, recompense sau aprecieri nemeritate. Deși este o reușită, faptul că la baza acesteia a stat o minciună sau un act incorect afectează modul în care este percepută de către copil. Starea resimțită este, de fapt, de tensiune, în loc de bucurie, iar efectul asupra stimei de sine este invers așteptărilor.

Sindromul bomboanei amare este specific copiilor și dispare odată cu maturizarea, punând în evidență socializarea proceselor afective și existența simțului moral-critic față de propriul comportament. Toate acestea sunt uneori evidențiate în desen și alte produse ale activității copilului.

Preșcolaritatea este perioada formării inițiale a personalității, marcată și de apariția primelor relații și atitudini personale. Sindromul bomboanei amare desemnează apariția moralei primare la copil, iar aceasta are 3 etape de bază:

  1. imitarea adulților în respectarea cerințelor, cu tendința de a le încalcă, mai ales în absența lor;
  2. respectarea interiorizată a cerințelor și conformarea față de acestea chiar și atunci când părinții lipsesc;
  3. generalizări și verbalizări privind cerințele ce vin din partea părinților („așa spune mama, tata”).

Dacă relațiile dintre copil și adult sunt deficitare, apar conflicte, iar acestea iau forma:

  • încăpățânării,
  • negativismului, ca refuz al respectării cerințelor impuse de părinți,
  • minciunii, care inițial este un amestec între realitate și intențiile copilului, apoi devine intenționată, ca evitare a pedepsei sau ca soluție pentru a primi o recompensă.

Sentimentele morale se conturează deficitar la copiii din medii dezorganizate, la cei neglijați, dar și la copiii răsfățați.

Sindromul bomboanei amare marchează o etapă importantă în dezvoltarea copilului, de manifestarea și depășirea acestuia fiind legate valențele conștiinței morale, personalității și caracterului. Iată de ce este esențial ca părinții să reacționeze adecvat la această etapă pentru a nu periclita consolidarea sentimentelor morale și pentru a nu favoriza apariția minciunii și a accentuărilor negative de caracter.

 

 

Comentarii Facebook

Autor Café Psychologique
psiholog, antropolog
soție, mamă

 



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


%d blogeri au apreciat: